…a pleca de la fapte

Metoda: a pleca de la fapte.
In vara am de sustinut un examen, si potrivit firii mele, niciodata nu ma multumesc doar cu bibliografia. Intotdeauna am vrut sa stiu mai mult. Datorita acestui fapt, azi ajunsei la Cursul de logica al lui Nae Ionescu. Nu am citit nimic scris de acest om, de auzit insa, am auzit multe. Si parerile variaza, munca fiindu-i intr-un con de umbra din cauza omului ce s-a intamplat sa fie in momentul lui istoric.
Si asta imi placu la randurile dumnealui, intoarcerea la fapte si experiente, la constientizarea ca gandirea omului este una formulata, una care exista in afara noastra si ca tot aceasta gandire poate inceta atunci cand piere intelegerea, si, foarte frumos, nu este vina nimanui.
Nu suntem intotdeauna responsabili ca nu reusim sa ne intelegem, diferentele ne pun in incurcatura. Si eleganta cu care bate saua pe filozofie, pe filozofi. Nu lucram cu adevaruri, cu absoluturi, iar filozofii nu sunt capabili sa accepte acest lucru.
Iar acum imi luai un gand pentru bloggerii romani, cativa, nu-i citesc pe toti. Cati bloggeri, dupa ce au prins putina pojghita notorie, nu defileaza cu lucruri definitorii? Ce scriu ei e definititoriu, e echilibrul lor cu universul, iar ceilalati, aceia ce iau contact cu ei, trebuie sa accepte randurile lor ca pe un adevar absolut. Raspuns: multi bloggeri.
Si intrebarea mea este: cum ajung aici?
Faptele si experientele lor le-au asternut acest drum, dar cunoasterea si bunul-simt nu i-au inghiontit? Sau poate chiar in asta consta frumusetea unor oameni, intocmai in aceasta infumurare voita.
Metoda: a pleca de la fapte.
Care sunt faptele ce i-au adus in acest punct?

Poalele mamei

Nori albi pe un albastru nobil, luni dimineata stateam tolanita pe o canapea in gradina. Ma indeletniceam cu ghicitul. Un caine, o fata de dac, un copil… Brusc, senzatie inoportuna de dor, o durere fizica de nostalgie dupa poalele mamei.
- Vreau la mama si vreau sa plang.
Lacrimile in fata mamei sunt cristaline, mana cu care imi aduna firele de par de pe fata parastiseste un catalizator ce-mi incetineste bataile prea repezi ale inimii. In momentul cand imi ridic fata patata s-o privesc, chipul ei aduce cu un tablou.
Marti am plecat spre mama, spre casa. Si ieri ne-am plimbat de mana intr-o amiaza prafuita, de beton. Acum o aud trebaluind in bucatarie, eu, asezata, chitesc cuvinte si sensuri, parca nimic nu s-ar fi schimbat, si totusi, nimic nu mai este la fel. Totusi, chipul mamei imi ofera uneori un tablou identic cu cel de acum zece ani, si nu stiu cum, dar intotdeauna sfarsesc tragand aer in piep si zambind.

Text de duminica

Acesta este un text de duminica, domestic, modest, detonant pentru papilele gustative. Dau cuminecatura mujdeiul de usturoi asa cum l-am descoperit si eu acasa, in Oltenia, la un gratar savurat in gradina sub nuc. Dupa ce ati stropsit grauntii, se freaca putin cu sare, intotdeauna cu lingura de lemn. Apoi se picura ulei, si acelasi proces de frecare continua pana la obtinerea unei paste. Se adauga smantana, si, inca un si, si rosie rasa. Daca-l doriti mai zemos, se poate adauga si apa minerala. La final putin patrunjel si sa aveti pofta.
Acest mujdei il recomand oricarui simandicos si oricarei simandicoase, incercati, iar dupa aceea strambati din nas!

Machiaj de matase sau dantela

Tihna, de ieri ma preocupa viata linistita si lipsita de griji. De ieri citesc O zi din viata lui Ivan Denisovici. Dupa vreo 100 de pagini parcurse am facut un dus, iar apa calda si clabucii balsamici mi-au parut un favor. Ce fel de favor, al cui favor? Privilegiu neintemeiat nu-l pot numi, favor al sortii suna popos si natang. Am ridicat din umeri si mi-am scuturat suvitele ude. Picaturi reci s-au desprins din par pe piciorul drept, un fior provocand altfel un disconfort. Nu am ce-mi face, intr-una, dar intr-una ma gandesc la oamenii care au murit in trecut pentru ca noua sa ne fie azi bine, sa ne permintem obscurantismul, ignoranta si proasta crestere.
Si in acelasi decor continui sa rad, partasa la obscurantism, ignoranta si proasta crestere, dar niciodata cu sufletul. Procesele mele afective descriu o sensibilitate cu majuscule. In 26 de ani, nocturnul imi repeta trei imagini in vise, una din ele imi infatiseaza persoane ce-si dau jos fata. O masca. Voalarea asta unde s-o caut? In viata mea, in jurul meu?
Si eu am masca mea, nu sunt sigura ca doresc s-o dau jos, pozitivand aceasta activitate a omului, pitularea simtirilor, o consider si necesara, eu stiu ca am muncit sa fiu pe alocuri altfel ca la obarsie. Si oare daca as vrea sa smulg masca mea, ar fi cu putina?

Poveste neispravita

Jos o sa public o poveste neispravita, nu am habar cand am inceput-o, fisierul nu are titlu, iar azi, cautand niste filme dadui peste aceste randuri smintite. Nu stiu daca epilogarea este consecinta fireasca, dar ochii de azi nu recunoscura sufletul din acea zi necunoascuta cand m-am asezat sa alcatuiesc sau sa provoc o poveste.
In afara acestei neincheiate scorneli, in liceu am mai scris o cartulie de vreo 100 de pagini A4. Stiu titlul, Aventura de a deveni matur, pompos si plin de afectare, in prezent nu indraznesc sa rasfoiesc acele foi, nici nu cred sa le mai am.
Imi cer scuze pentru limbajul slobod, usor porno. Sa nu o mai lungesc, cateva randuri…

Trebuie sa incetez! Sa incetez sa mai mint! Nemultumirea asta a mea… Ma gandesc la Freud, la introspectie si la cum as putea aplica aceasta metoda sinelui meu. Avort, imediat imi rasuna, cu ecou, pierzania embrionului si a respectului de sine. Pe cine incerc sa pacalesc, nu am pierdut nici un respect de sine. In ziua respectiva, intr-un mai placut, inainte de a lepada ne-fatul, am trecut pe la o biserica si am aprins o lumanare pentru toti ochii cunoscuti care ar putea sa ma surprinda intr-o asemenea clinica. Am plans intr-un decor rece si sangeriu, iar acasa am plecat cu un somoltoc de vata intre picioare. Asta sunt eu, o fata ce a facut un avort. Ah! Si ce ma enerveaza acele smiorcaite ce plang cand zaresc un prunc. Uite, atat ar fi avut si copilul meu! Care copil? Dar tac, caci nu am discutat niciodata cu nimeni despre pacatul meu.
Acum sa nu credeti, cine credeti? Imi imaginez un public judecator, imi este mai usor sa-mi astern astfel gandurile. Revenind, sa nu credeti ca tocmai acest episod mi-a imputit viata, nu, chiar deloc, decizia a fost una corecta si de bun simt, 18 ani nu este varsta nimerita sa aduci pe lume o alta viata. Scarnavia sufletul mi-a dat ghes mai devreme. Am descoperit de timpuriu orgasmul. Prima data la baie, un jet puternic de apa mi-a ajuns intre coapse, provocandu-mi un firicel de placere, si astfel am repetat figura la fiecare baie, bineinteles, intentionat. Neintentia a dus la o excitatie sexuala bezmetica. Azi, la 29 de ani, pot recunoaste ca nici un barbat nu a putut sa-mi pricinuiasca un extaz mai smintit ca jetul de apa. Apoi m-am lasat invinsa de pofte nenorocite. Un catel de plus a urmat jetului de apa. L-am calarit in dupa amieze crude, straine si ireale. Episodul asta l-am pus pe seama unei scene anterioare. Inainte sa merg chiar la scoala, am avut o curiozitate sinistra. Mi-am infipt un cui in fund pentru a observa. Ce? Nici azi nu stiu. Nu vreau sa poposesc pe acest subiect, mi-e rusine, chiar si de foaie.
Tacanelile astea ale mele le-am pus pe seama sufletul meu insolit. Fotografa de meserie. Iar mint, am doar pasiune si un site pe internet. Pe flickr. Nu am lucrat niciodata cu carte de munca, gandul ma oripileaza. Cine ma intretine? Parintii, si sporadic mai scot si eu un banut, mai vand o fotografie, s-a intamplat sa merg si pe la vreo doua nunti. Nu-mi place.
Intamplarile astea indecente sa fie responsabile de insatistactia mea de azi? Ma defineste trivialitatea? Ma gandesc ce raspuns ar da prietenii mei daca ar fi intrebati. Nu ma cunosc, nimeni nu ma cunoaste, nici mama, nici cea mai buna prietena, desi ei asa cred. Haios si trist. Cine ar putea sa aduca in discutie asemenea spurcaciuni? Si de ce m-ar face pe mine confesiune sa ma simt mai bine? M-ar sfredeli atatea perechi de ochi, nu ar indrazni sa vorbeasca, dar mintea lor ar musti de besteleala, nu m-ar mai iubi nimeni, prietenul, prietena, colegii, mama.
Daca ar citi cineva randurile astea…

Pofta de carte

De ce naiba scriu? Sunt indispusa, motivele variaza, mofturi, o usoara mahnire, ciuda pe un sedentarism voit etc. Sincer, nu am habar daca am talent in ale scrisului, iar eu cersesc sa fiu inzestrata cu inclinatii creatoare. Cateva pareri partinitoare nu le pot lua in seama, desi magulesc. Exemple:
…articolele lepadate de pe corpul pe cale sa devina gol, cartile lecturate si femeia decelata. In rest, victorii ale gazdelor, condei inteligent, umor si melancolie. (Ciprian Valcan)
Uneori mi-as dori sa fiu un text scris de tine. (Alin Rosca, fost prieten)
Bunavointa si simpatia nu pot alcatui norme in aprecierea personala.
Si tandalesc, scriu pe blog, scriu intr-un fisier separat, ma imbarbatez, ma enervez, ma inveselesc. Am pofta de lectura, aseara am poftit la carte exact cum te imbie o mancare bine gatita.
Trebuie totusi sa am o inclinatie, daca nu innascuta, macar dovedita din indarjirea cu care iubesc cuvantul, creatia, ineditul.

21 iunie

Inca un an…

Atelierul de literatura

Miercuri, joi si vineri in Piata Unirii. Dialogul artelor – festival artistic stradal, compania D’arte, organizatori Mariana si Madalin Luca. Eu m-am ingrijit de atelierul de literatura, si nu am ales la intamplare acest verb: a ingriji. Mi-am facut temele pentru fiecare intalnire ca la scoala.
Miercuri, cenaclul Pavel Dan. Strangeri de mana, ocheade, lectura si discutii. Demoazele si crai au citit, unele versuri mirenesti mi-au adus in coltul gurii zambete deocheate. Melanjul marlaniei cu inteligenta abunda, se cimenteaza ca o regula ce nu permite opozitii.
Joi, bloggerii timisoreni. Cvasiscriitori, oarecum vedete, aproximativ aceleasi persoane pe care mi le-am inchipuit in spatele textelor frunzarite pe blog, dialogul a verificat pareri despre blogosfera valaha, cum o numeste Ciprian Valcan.
Vineri, cenaclul Ariergarda. Aparitia marlanului fruntas m-a bagat intr-un colt pentru cateva minute, din umbra observi, iar cu ochi mijiti si zambitori imi pregateam intrebarile. Cuminte, dragalasa, augusta prin floarea mare si rosie ce-mi impodobea parul, am trecut la chestionat.
Spre final am acordat si un interviu, primul din viata mea, sper sa fi avut un enunt coerent, astept sa ma vad pe sticla.
Miercuri, joi si vineri, trei zile de incercare pentru mine. Multumesc familiei Luca.
Jos, poze de la festival.

       

Izbanda dosita

Poza de mai sus a fost facuta la primul meu Schimb de carti. Imi amintesc ca am stat cuminte, venisem cu gandul sa ascult si sa observ. Si la un moment dat, aud o voce acuzatoare: “il urasc pe Raskolnikov”!
Astfel, cumintenia mea s-a sfarsit, am inceput sa ma fatai exact ca un copil neastamparat, m-am trezit cu impulsul de a ma ridica si a pleca. Azi ma bucur ca am sezut locului.
Atunci am indentificat vocea, am privit chipul si am continuat sa ascult. Parerile fiecarui tanar de acolo erau intuitii bazate pe afectiune, iar eu fiind atat de inchistata de deductiile bazate pe un rationament pur al facultatii, puteam rata omul, dintr-o ingamfare. Dar am gasit in mine intelegere si bucurie. In fata mea existau oameni, fiinta unica a domnului Gyurcsik, cu limba dezlegata, departe de stereotipii si clisee. Si iar m-a ademenit ingamfarea, de aceasta data datorita tinerilor din sala. De fiecare data cand imi infranez unele impulsuri ce au la baza o iritabilitate, mai tarziu imi simt sinele victorios. Chiar este o pricopseala, si acest profit metafizic se intampla si datorita faptului ca la sfarsitul saptamanii o sa primesc in dar 26 de flori de camp, sper sa aiba si ceva spice de grau, nenumarate in astea 26. Fiecare an aduce ceva, iar acest ceva pare sa fie calm, toleranta, bunavointa, ochi senini.

A doua poza este al doilea Schimb de carti, alta poveste deja. Iar apoi nu am mai vazut nici o poza!

Viata la tara

Sunt invidioasa pe Duiliu Zamfirescu! Ce muza i-a soptit oare nepretentiosul titlu de Viata la tara, dar in acelasi timp dramatic pentru instictul rudimentar, de taran ce salasluieste in fiecare dintre noi?
Carduri de gaste, praf, lanuri de grau, animale, cacareze, aer puternic, casa de la strada, legumele din gradina, munca campului, claia de fan, picioarele julite, tinda, banca de la poarta, fete bronzate si baticuri negre, de bumbac ce acopera un obraz plin de riduri, viata la tara. Imi place, imi place sa muncesc cu bratul, sa alerg pe camp, sa ma epuizez fizic, sa infulec la o masa rotunda de lemn niste slaninuta cu ceapa si apoi sa adorm pe o saltea de paie. Cum sa impac eu dragostea de pamant cu dragostea de carte? Amandoua cer timp si atentie, ambele ma sensibilizeaza, ma educa, ma tin sanatoasa. Ion al lui Rebreanu saruta cu patima pamantul, si profesorii ne introduceau usurel in filozofia intima a lui Nietzsche.
Venind azi de la Severin, avusei vreme sa pivesc in zare, sa-mi pierd privirea in timp ce-mi infundam sufletul in senzatii bucolice. Poate bunastarea ne-ar reveni in casa si in suflet daca ne-am reintoarce la pamant, sa-l mangaiem, ingrijim, sa-i permitem sa ne dea roadele.
Si ce apusuri contempli la tara, la tara viata e simpla, viata e bogata, viata e grea, dar e viata. Oare cat simtim noi azi ca traim?

Despre blog(3)

Aici ar trebui sa fie raspunsurile lui Robert Serban, dar conditionalul anunta o conjuctie adversativa, DAR… dar nu. O sa public un raspuns al dumnealui la mailul meu. Poftim:
Tema e generoasa, dar pe mine nu ma pasioneaza. Deci, nu ma pricep. Asa ca nu ma bag unde chiar nu cunosc. Sper sa intelegi.
….
Cu ganduri bune,
Robert
Am omis doua randuri mititele, dar asa imi place mie, sa pitul dupa gene unele ganduri. Precizez insa ca raspunsul dumnealui m-a bucurat, deoarece ador oamenii care nu emit pareri despre subiecte necunoscute. Din partea mea, jos palaria sau palariile, am multe, mari, micute, colorate, cu flori in fata domnului Serban.

Despre blog(2)

Revin asta seara cu raspunsurile lui Ciprian Valcan la cele patru intrebari.
Cum credeti ca s-a ajuns la un asemenea mijloc de informare?
De ce tot mai multi tineri apeleaza la aceasta forma de scris?
Care credeti ca este scopul acestor bloguri personale?
Si ultima intrebare, delicata oarecum, se gaseste calitate in blogosfera romaneasca?

Blogul e consecinţa firească a tendinţei înspre exhibiţionism încurajată de lumea modernă. Pare cool să-ţi livrezi angoasele, infirmităţile, obsesiile unor potenţiale urechi pregătite să te asculte, la fel cum, într-un alt context, îţi oferi trupul privirilor vorace ale voyeurilor. Formă bastardă de jurnal, arhivă de gesturi, inventar de bîrfe sau imprecaţii, blogul e unealta cea mai potrivită pentru sufletul inform al unei epoci bîntuite de pericolul descris cu acuitate de Georges Devereux al plonjării generalizate în schizofrenie.

Pentru mine, blogul evocă tradiţia strigăturilor din folclorul popular, e o paradoxală plasare a comunicării bazate pe oralitate chiar în mijlocul impozantului dispozitiv al media, aparent întemeiat pe scris şi pe tehnicile sale. La fel ca în situaţia messengerului sau a sms-ului, şi în cazul blogului se foloseşte o anumită abilitate de a utiliza alfabetul pentru a transmite mesaje care nu ţin deloc de virtuţile scriiturii, ci de acelea ale comunicării prin viu grai.
Tinerii folosesc blogul pentru a desfiinţa definitiv cultura scrisă, căci ei nu fac decît să scrie aşa cum vorbesc, eliminînd separarea tradiţională între cele două forme de exprimare şi aducînd în prim-plan un gen de atitudine nereflexivă, aflată sub imperiul imediatului şi al actualului, fără reculul necesar meditaţiei.

E la modă să ai un blog, aşa cum, în alte contexte, e la modă să ai o amantă cu picioare lungi, un măgar care ştie să numere pînă la cinci ori un copil şahist. Exhibiţionism, snobism, conformism.

Blogosfera valahă nu poate să fie altfel decît societatea pe care încearcă să o exprime, avînd, probabil, cîteva insule de excelenţă într-un ocean de mediocritate, vulgaritate şi prostie

Despre blog(1)

Intrebarile acestea patru le-am trimis lui Ciprian Valcan, Cornel Ungureanu si Robert Serban. De ce? Intentionez sa le folosesc ca suport in cadrul festivalului Dialogul artelor – laborator artistic stradal, in data de 18 iunie pentru discutia libera si nepretentioasa cu cativa bloggeri timisoreni.
Raspunsurile ii apartin lui Cornel Ungureanu. Desi am intentionat sa las doar intrebarile si raspunsurile, inima imi da ghes sa mai scriu cateva randuri. Cum altfel? Domnul profesor mi-a raspuns intr-un timp scurt si ii multumesc. Dupa ce am citit mailul, tineretea mea mi s-a ivit tandra. Dezmatul si instabilitatea anilor ce incep cu 1 sau 2 au pierit, iar aceasta senzatie s-a ivit datorita intuitiei ca domnul Ungureanu indrageste tinerii, studentul, invatacelul. Exista blandete in randurile dumnealui, intelegere si incredere in omul tanar, inaugural. Iar fiinta noastra, in pofida vremurilor noi, ramane frumoasa si expresiva.
Maine urmeaza sa revin cu raspunsurile lui Ciprian Valcan.

Cum credeti ca s-a ajuns la un asemenea mijloc de informare?

De ce tot mai multi tineri apeleaza la aceasta forma de scris?

Care credeti ca este scopul acestor bloguri personale?

Si ultima intrebare, delicata oarecum, se gaseste calitate in blogosfera romaneasca?

1) Descoperirea calculatorului a insemnat un inceput de lume, iar acest “inceput de lume” a creat un altfel de om – omul inaugural, care isi traieste altfel dialogul, dragostea, autodefinirea. Scrie altfel. Respira altfel. Una dintre alternativele omului inaugural este “blogosfera” .
2). 3) Orice tanar cauta autodefinirea, intrarea in corpul sau propriu, “adevarat”, care sa-l poarte mai bine catre fiinta intreaga. Frumoasa, expresiva, adecvata vremurilor “noi”. Daca fiinta “adevarata” e alta decat a parintilor, a bunicilor, daca ea solicita o alta desfasurare, o alta liberatate a comunicarii, si fara indoiala ca sansa celeilalte comunicari e deosebit de ofertanta, atunci intelegem navala catre blogosfera. E fireasca.
4) Pe-acolo unde am trecut eu, inca nu. Dar sunt si semne bune.

Batllo si Pacha

Am calatorit putintel saptamana trecuta intr-un albastru lichid si pufos. Marea si cerul, fara osteneala, au aratat impecabil. Mi-am urzicat popoanele prin Barcelona si mi-am zgariat tocurile prin Ibiza. Repede, repede, mazgalesc aici o constatare.
In Barcelona, printre altele, am vizitat casa Batllo, unde am platit 16 euro intrarea. In Ibiza, in data de 5 seara am sarbatorit o geamana de inceput de iunie, pe a mea sora. Cu rochicioare, infasurate la mijloc cu fasii de matase colorata, am purces spre Pacha. Si am platit 50 de euro intrarea.
Asadar, 16 euro pentru cultura, 50 de euro destrabalarea. Nici macar un echilibru nu exista, putin jalnic. Poate englezii si nemtii sunt impliniti in tara lor de activitati culturale, si astfel se explica purtarea dezmatata pe care o au Ibiza. Poate…

Fata de toti si pentru tot

Exista multe dudui neghioabe pe lumea asta, iar eu fac parte dintre ele. Fiecare este vinovat fata de toti oamenii si pentru tot ce se intampla, a spus-o o voce, a scris-o un autor, apartine unui religii. Parintele Zosima, vocea, autorul, Dostoievski, religia, ortodoxa!
Dostoievski nu este tocmai autorul, ci scriitorul, dar am vrut sa evit sintagma “a scris-o un scriitor”.