Add pe facebook

O sistolă violentă o aduse puţin de spate pe tânără. Se speriase de vocea lui Nae, atât de mult putuse să se îndepărteze cu mintea de el şi existenta minutului ăstuia.
- Te rog să mă scuzi, eram pe câmpie cu minţile.
- La ce anume te gândeai?
- Asta este una din cele mai grele întrebări. Petra începu să râdă lăsându-şi capul pe spate. Râdea eliberându-se de nebunia viselor şi se ancora bine în blânda şi mulţumitoarea ei viaţa. Mă gândeam la limite, tu ce părere ai de limite?
Nae luă ultima îmbucătură de prăjitură şi împinse farfurioara mai spre interiorul mesei. Eliberând spaţiul braţelor, facea loc provocării ce-i fusese aruncată.
Petra întodeauna apela la ce părere ai tu? sau ce crezi tu?
Ajunsese să o suspecteze că face asta numai ca să-l pedepsească. Ştia foarte bine că el avea păreri legate doar de bani şi familie, în rest nu-l interesa nimic.
- Dacă o să-ţi servesc acum ce părere am eu, o să te faci toată foc şi pară, o să mă insulţi şi o să faci bot.
- Dar nu te-ai mai săturat de atâta durere în al membru?
- Membru? De data asta Nae izbucni în hohote. Faţa lui, puţin rotunjoară de la câteva kilograme în plus, lucea de sănătate. Ochii, acum oblici, o priveau de sub o dungă neagră de gene presate.
Era atât de frumos.
- Nae?
Tânărul se opri din râs şi se întoarse să descopere persoana care îi luase tot soarele.
O domnişoară până în 20 de ani, într-o salopetă de blugi, tricou alb şi şlapi, îi zâmbea de sub o pereche de ochelari mari şi negri. Cauta repede în memorie numele celei din stânga sa, dar golul îi dadu un aer de viţel rătăcit.
- Îmi pare rau, eu…
- Sunt Bia, ma rog, Bianca, ti-am dat add saptămâna trecută pe facebook.
- Ei, da, Bianca, ea este soţia mea, Petra, Petra, Bianca.
Petra îi strânse mâna înclinandu-şi uşor capul. Fâstâceala fetei era vizibilă, iar ea savura momentul insistând cu muţenia.
- Ai putea să-ţi dai jos ochelarii, nu-ţi văd ochii.
Bia Bianca îşi lăsă ochelarii jos cu un gest deconcertat. Ochii albastri, accesorizaţi cu lungi gene încărcate de rimel, îi aruncară Petrei o privire rugătoare, ca imediat cristalul simetric al feţei ei, să o fixeze sfidător.
- Încântată de cunoştinţă. Apoi se întoarse spre Nae, lăsând-o pe Petra să-i admire şezutul.
- Te las atunci, eram în drum spre ştrand. Ceau!
Preţ de câteva secunde, tânărul cuplu nu schiţă nici o mişcare. Un echilibru al forţelor se desfăşura într-o secundă seculara, iar apoi, în acelaşi timp, Nae si Petra izbucniră în râs.

Cand scriu, cel mai mult ma intereseaza ideea, apoi apreciez calitatea prezentarii ei. In fraza ma straduiesc sa fiu ordonata. Ma intrebam acum, punand acest fragment pe blog, cat de mult pierde ideea si cat se ieftineste calitatea daca amintesc de facebook in viitoarea mea carte.
M-ar incanta cateva pareri, sincere as prefera, accept si pernicioase, le resping insa pe cele necuviincioase.

Filed under: Uncategorized

Slabiciunea, un punct forte

Se intampla ceva cu mine, ceva frumos, caci cu fiecare zi cedata timpului ma asez mai bine in mintea si in pielea mea. Uneori ma uimesc propriile mele raspunsuri la niste chestiuni ale vietii care pana acum pareau ghicitori, alteori imi privesc cu mandrie trupul fara sa ma deranjeze piciorul stramb sau sanul prea mic.
Ma accept si accept lumea.
In scenariul asta, sambata seara, sorbind un cosmopolitan in timpul muncii creierului meu mi-am linistit un deranj al meu in ceea ce priveste unele persoane. Am avut un ghimpe intotdeauna cu oamenii care se schimba total atunci cand incep o relatie, mai mult, i-am dispretuit.
Nu si azi, caci sambata le-am inteles alegerea.
Cine se schimba atat pentru o relatie inseamna ca sufera de o castrare a personalitatii. Nu pot fi ei insisi, deoarece eul descrie ori o absenta, ori o atrofiere.
Scuza orbilor care se citesc printre randuri este impresionabila, ei iubesc.
Explicatia mea pare totusi mai pertinenta, e usor sa imprumuti un caracter cand slabiciunea este singurul punct forte.
Cu aceasta judecata mi-e imposibil sa mai dispretuiesc sau sa simt ceva, accept si ma tin departe, iubirea mea isi are radacinile in sinele meu nu in orisicine cu care am o relatie, iar pe orisicine il respect.

Filed under: Uncategorized

Trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire

Intr-o prea delicioasa conversatie azi, interlocutorul meu, o demoazela, vrand sa-si argumenteze mai bine cuvantarea se folosi de un citat:  trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Cuvintele imi apartin si atunci cand realizai genele imi acoperira ochii, iar inima ma impinse afara din mine.
Blogul imi aduce intr-adevar multe satisfactii sufletesti.

Filed under: Uncategorized

Iubirea, gesturi sau genetica?

Sincer? Imi muscai putin degetele inainte sa ma apuc sa scriu. Este un subiect delicat si nu doresc sa supar pe nimeni. Ma citesc cateva persoane pentru care acest subiect a constituit sau continua sa fie o drama. De aceea nici nu am dorit sa abordez subiectul pe blog, dar azi ma simtii inspirata de alegerea unei colege de care sunt exagerat de mandra.
Dar sa nu mai lungesc vorba, cand suspansul ascunde drama e mai bine sa strivim repede necunoscutul. Vreau sa vorbesc despre adoptie.
In familia mea, in jurul acestui concept, atunci cand este rostit, destul de rar si numai de mine, se lafaie hidoasele sabloane.
Propozitia care mi s-a gravat mie in minte se face responsabila de multi orfani. Nu stii ce iei, daca se intampla sa fie un nenorocit?
Iar eu intotdeauna imi folosesc sportiv argumentele si parez: Si daca nenorocitul ar fi sange din sangele tau ar fi o mai mare consolare?
Primesc inapoi zambete condescendente si replici impertinente, tineretea mea determinandu-ma sa vorbesc despre adoptie. Pana a fi mama, adoptia mi se parea o solutie la indemana pentru aceia care nu pot avea copii, de cand am devenit mama, adoptia mi se pare o iubire care se accepta fara rezerve.
Orice sceptic ar ceda daca ar tine in brate fiinta in primul ei minut din viata, iar colicii bebelusilor te invata sa ierti orice. A adopta inseamna in primul rand iubire de sine, caci trebuie sa te iubesti ca sa poti darui iubire.
Mesajul nenorocit care se desprinde din oribila propozitie pe care am folosit-o ca exemplu otraveste atatea suflete disponibile pentru iubire. Dar eu o sa indraznesc mai mult acum, o sa merg pana la afirmatia ca pruncul nascut intr-un cuplu e doar genetica, sangele iti intoarce istoria neamului, iti reinterpreteaza ereditatea.
Copilul tau, nascut sau adoptat, este acela care iti ofera zambete, iar zambetele nu-si au originea in cromozomi.
Copilul tau, nascut sau adoptat, cauta cu manuta caldura pieptului, iar gestul asta nu-si are originea in cromozomi. Iubirea materna sau paterna sta in gesturi, nu in genetica.
In familia mea, un unchi si o matusa isi refuza aceste gesturi, sunt prea otraviti de sabloane, dar am gasit printre colegi o mama, o fata care a ales sa creasca un copil-caz social, caci mama nu este aceea care poarta sarcina, ci aceea care isi deschide bratele pentru fiinta neajutorata care este bebelusul in primele luni de viata. Adoptand un copil inseamna sa deschizi toate ferestrele si toate usile pentru iubire.

Filed under: Uncategorized

Dispozitie ruseasca

Ma izbii azi un chef de Florina Erimescu. Sa o vad, sa flecarim putin, dar cum timpul nu-mi permise nici un telefon, o facui sa vina la mine prin creatiile ei. Cu un inel, pandant si brosa Josephine adusei muntele la mine. Stiu ca exagerai, dar tinutele de iarna ascund mult, iar o exagerare poate deveni stil si dispozitie, o dispozitie ruseasca, cum indeamna chiar Florina pe al ei site.

Filed under: Uncategorized

Licuricii de sambata seara

Am in cap ganduri licurici, peste trei idei se alearga si se pierd ca licuricii in noptile de vara. Ma pierd in visari cu ochii deschisi, fragmentand pareri despre cluburi, facebook, pijamalele la femei si manifestatiile din tara. Aparent nu prea se leaga, dar mie mi-au revenit toate intr-o seara, sambata seara.
Exista o ora in zilele mele obisnuite cand descriu un ritm normal, e ora sase dupa amiaza. La ora asta multe activitati apartin unui timp trecut si o moleseala ma poarta prin casa in asa fel, incat observ tot ce ma inconjoara. Sambata seara mi-am fixat privirea in bulinele de pe pantalonii unei prietene. La televizor, cu voci grave, ne reveneau informatii despre revolta din tara.
Mintea mea se opintea in nestiinta acestei presupuse revolutii si trivialul gand ca pijamalele ar trebui interzise la femei. Daca nu te poti strecura in asternut in vesmantul care e pielea pentru trup, atunci trage peste cap un tricou barbatesc.
In aceste ganduri necuviincioase s-a auzit vocea lui Basescu, iar cand i-am intors o geana, chipul lui mi-a desenat in coltul gurii cuta dezamagirii.
In desfasuratorul asta al serii, mi-am pus ciorapi negri, rochie neagra si pantofi cu toc in picioare si am plecat in club. Nu am mai iesit intr-un club din vara, iar vara era si ea tanara, caci imi amintesc de putina racoare. Nu am iesit de sapte luni si s-a nimerit sa petrec in seara cu evenimente a tarii. Oare ce potriveala o mai fi si asta?
La club, am constatat ca aceste iesiri ale tinerilor descriu o situatie grava. In acel spatiu,in care pe un metru stau si cinci persoane, tinerii stau cu telefoanele in mana, aplicatiile de pe facebook inlocuind graiul. Exagerat de trist pentru starea omenirii, exagerat de profitabil pentru Mark Elliot Zuckerberg.
In aceste proaste determinatii pe care si le dau tinerii de azi, ma vad silita sa-mi imaginez o lume muta, pietrificata. Cred ca azi, in anul de pomina 2012, omul este mai singur ca niciodata. Iar tehnologia, stiinta si arta prezentului nu permit nici un ragaz de constientizare a acestei stari.
Inteleg acum rolul lui Shiva, caci uneori este nevoie sa ne distrugem ca sa fim capabili sa intelegem CREATIA.

Filed under: Uncategorized

Fusei aici, facui asta

Fotografia mi-a revenit cu un zambet in coltul gurii de la Sorin Oncu. Este facuta la Venetia, Sorin participand la un vernisaj, iar intalnirea lui cu perfectul simplu i-a inlesnit un gand spre mine.
Sincer, nu cred sa fie opera unui juvete, dar incertitudinea se pierde in deliciul graiului.

Filed under: Uncategorized

Adevarul regelui gol

Am sfarsit anul pe coridoare de spital, sfidand si rugandu-ma, iar dupa atata tumult si povesti pe care le-am primit sub forma de eliberare sufleteasca am ajuns sa-mi schimb propriile reguli. Mi-am facut in anii pe care-i numar cateva reguli simple, dar acum le consider simpliste.
O regula imi interzicea sa ma amestesc in viata prietenilor. O consideram o regula de aur si m-am abatut de la ea cand mi s-a cerut cu insistenta si printre prea multe lacrimi.
Bineinteles ca nu am cazut in picioare atunci cand mi-am bagat nasul, o regula nu ajunge de aur daca evenimentele anterioare ei nu ar fi lustruit-o cu umilinte si suferinte.
Cand cineva iti cere ajutorul, iar acest ajutor presupune inima, presupune subtilitate, presupune disponibilitate sentimentala intotdeauna sa te astepti sa pierzi. Esecul e iminent daca rasplata nu este pecuniara. Adevarul crud este acceptat doar la schimb cu banii, astea sunt sedintele de la psiholog.
Acelasi crud adevar, venit de la un prieten, aduce despartirea. Ai dat suflet, primesti pustiu.
O sa ma despart acum de general si o sa teoretizez putin in propriile mele relatii. Mi-am abandonat regula pentru o prietena, am cedat in fata unui tablou jalnic de disperare si suspine. I-am pus la dispozitie timpul, sufletul si mintea mea. I-am oferit adapost sentimental, iar suferinta ei am transformat-o in stari nervoase pe care le scuipam prin defulari banale. La un moment dat am cedat din cauza slabiciunii ei si am indraznit prea mult. Mi-am cerut scuze, am vorbit prea sincer si am pierdut.
Regula mea de aur am confirmat-o si am continuat sa ma tin de ea. Am crezut in ea pana la acest Craciun. Regula este excelenta, dar eu am prea multa inima pentru ea. Azi stiu ca as proceda la fel chiar daca cunosc finalul.
Adavarul poate sa supere, dar trebuie suportat. Eu am suportat cand un medic ne-a spus ca organismul cedeaza, i-am intors capul si strangand de mana unui tata am rostit ca nu conteaza ce zice un doctor, ci e important ce credem noi.
Asadar, nu mai este valabila regula mea de aur. Nu mi-e frica de complicatii, suport pierderile, accept esecul, dar m-as detesta daca intr-o zi nu as mai fi in stare sa le spun prietenilor ca ei continua sa calce pe pamant, desi ei se viseaza in cer.
Mi s-a spus ca ce fac eu nu face nimeni, corectez, ce fac eu, fac prea putini, la fel cum doar un copil a spus in gura mare ca regele se plimba gol la o festivitate.

Filed under: Uncategorized

Maladii spirituale

Ultima lectura mi-a inlesnit drumul spre cunoastere, ma numar printre calatorii acestui sinuos, dar satisfacator drum. Am descoperit ca omul, pe langa maladiile somatice si psihice, mai poate suferi si de maladii ale spiritului. In cateva pagini de carte, Noica imi sapa drumul sau mi-l netezeste, ma pierde in explicatii si ma recastiga prin exemple.
Am invatat nume noi, le-am repetat si le-am uitat, le-am recitit si m-am lasat impresurata de iluzia memorarii. Acum le fixez in scris.

Catholita este o maladie spirituala a imperfectiunii, legata foarte mult de sentiment, unde fiinta nu-si poate afla generalul potrivit. Si in aceasta suferinta omul isi cauta disperat generalul potrivit.
…omul vrea sa fie. Vrea sa fie pentru ceilalti, pentru sine, in absolut, in istorie, vrea sa fie ca o statuie, ca o faima, ca o dreptate, ca un adevar, ca un faptuitor, ca un nimicitor – numai sa fie.
Lucrurile nu pot avea un alt general, dar omul are suferinta de a putea avea un altul, dar pe care nu-l poate obtine. Dezechilibrul este catholita.

Todetita este o maladie spirituala a perfectiunii, legata de inteligenta si cunoastere, unde fiinta nu-si afla individualul potrivit.
Este parca o desfatare – inainte de a deveni o suferinta… Simti nevoia sa faci, dar nu stii bine ce, sa indrepti lumea, fara sa vezi bine cum, sa iubesti, dar nu stii pe cine anume. Este atata insetare, generozitate si iubire in inima ta incat pari a putea trai suspendat cu ele.

Horetita este o maladie care insoteste fenomenele de vointa la om, cel atins de horetita porneste la fapta si cu jumatate de ideal, dar cu un risc plin. Istoria confirma suferinzii acestei maladii in randul marilor nerabdatori sau dimpotriva a marilor induratori.
…tragicul reprezinta o experienta limita a omului.

Ahoretie este o maladie a luciditatii, nascuta sub un rapt sufletesc sau intelectual si denumeste refuzul, respectiv renuntarea de a avea determinatii.
Ca exemplu, literatura ni-l infatiseaza pe Godot, unde intalnim refuzul categoric si total al determinatiilor.
Tot aici, Noica isi ofera spre lectura propria fisa clinica.

Aflam ca la 18 ani acesta l-a citit pe Kant, fapt care i-a schimbat viata printr-o falsa maturitate bazata pe atitudine si nu pe continut. Cu tendinta de exces caracteristica a refuzat orice aplicatie practica neparticipand la nici un fel de actiune. La intrebarea daca nu l-au incercat sentimente obisnuite de atractie, Noica si-a dezvaluit teoria donjuanismului prin non-cucerire.
Continua cu marturisirile, l-a cuprins orgoliul, dar a inteles limitele virtutii goale, si-a impus asceza prin simtirea ipocriziei, nesiguranta si-a cimentat-o prin punerea in actiune a altora, el ramanand un secretar-demiurg. Isi risca in discutii infrangerea spre a-i mobiliza pe ceilalti, ramanand deoparte in aparenta.
Neasteptat de nesemnificativ: nu-ti dai tu determinatii, ci favorizezi pe altii sa si le dea. Este un “transfer de actiune”, de retinut pentru cazul ahoretiei, cu dublul ei joc de pasivitate si activitate inhibata.
Muzica a insemnat pentru Noica un exercitiu al sentimentului, s-a oprit la Bach, a venerat matematicile, iar la 25 de ani s-a retras voluntar din orice angajare, doar studii si calatorii de non calator.
S-a asezat in viata dupa ce a inteles ca daca el nu are suficient, vin altii sa-i dea restul. Batranetea a gasit-o splendida, caci este singura varsta cand nu mai traiesti in suspensie, acum nu se mai poate astepta, amana sau spera nimic.
A doua parte a vietii, atat la barbati, cat si la femei, creeaza marile prilejuri ale spiritului.

Atodetia este maladia culturii, tipica si ea luciditatii, iar individualul nu este luat in seama.
Exista grade de liberate in lucruri… Asa zisa libertate a individului de a-si da orice determinatii nu reprezinta adevarata libertate, ci posibilitatea goala, iar libertatea determinatiilor de a nu se subsuma unui general merita mai putin numele de libertate, ca fiind doar haosul diversitatii pure. Libertatea este a generalului si consta din delimitarile pe care si le poate da el sau care-i pot fi date. Abia cand te-ai instalat in general esti sau poti fi liber.

Acatholia este maladia civilizatiei, acatholicul hotarand clar ca generalul nu exista.

Am inchis cartea lui Noica, Sase maladii ale spiritului contemporan, iar acum, ca un veritabil ipohondru, ma simt identificand in dereglarile spiritului meu una sau mai multe maladii si incerc sa extrag beneficiile creatiei.

Filed under: Uncategorized

Conteaza ce am, dar e fundamental ce sunt

In viata fiecarui om se iveste, la un moment dat, luciditatea. Eu consider ca acel moment este cel de-al doilea tipat de durere al omului, numaram primul tipat in sala de operatii a maternitatii, si al doilea tipat ne poate surprinde oriunde, nu stiu insa daca oricand.
La primul tipat, suntem acceptati ca minuni, la al doilea, trebuie sa ne acceptam noi ca minuni.
Se intampla uneori sa tratam acest moment clinic, ceva cu ibuprofen iti va alunga durerea de cap ivita din senin, din seninul expresiei, caci interiorul fiintei aduce foarte bine cu albul terifiant al lui Melville, albsenta oricarei culori, albul descrie o lipsa, nauceste creierul uman.
Oricine isi pune intrebari, ce sunt? ce vreau? ce am?
Munca depusa in verbele a fi, a vrea, a avea nu poate fi impartita in mod egal, iar egalul nu reprezinta o optiune, munca din aceste verbe stabileste prioritatile.
Napadit de alb, prioritatile se reorganizeaza. A fi ia proportii, conteaza ce am, dar e fundamental ce sunt. Sunt eu insami in ochii celor din jurul meu?
In relatiile cu ceilalti m-am schimbat cat sa ne fie bine sau cat sa-i fie bine celuilat? Am in jurul meu persoane oglinzi sincere sau plasmuite? Cat sta fiinta mea verticala, cat ghemuita?
Si cum anume sa ma ridic?
Eu as incerca cu un pui de somn. Mi-as bate perna, as potrivi-o pe obraz si mi-as ingadui sa visez departe de toate persoanele iubite. As sta 3 zile ca Isus si as rabda la toate promisiunile lor de iubire pana as ajunge sa simt minunea care sunt.
Descoperind minunea, cine ar mai putea sa-mi provoace suferinta? Dupa atatea ore petrecute cu sinele, albul durerii de cap ar incepe sa se coloreze, iar curcubeul promite o viata armonioasa, iar armonia poate sta si in drame sau conflicte.

Filed under: Uncategorized

Repulsia spectatorilor la indemana

In nou nascutul 2012, putin dupa ora 12, mi-am asezat picioarele sub mine si cu mana sprijinindu-mi fruntea am pornit cu Mariana Luca o discutie din spatele culiselor. I-am impartasit si ei impresiile mele de la un ultim spectacol de la Filarmonica si i-am citit putin, dintr-o carte a lui Iorga, despre infiintarea Ateneului.
Expresia din spatele culiselor a descris un contex si o persoana, Iorga ne-a lasat scrise cateva randuri sincere si pernicioase despre ambitiile civilizatoriilor din acele vremuri, iar Mariana este o fosta actrita.
Incep aceste discutii in fasa anului, deoarece sunt rare ocaziile in care am parte de intalniri educationale. Revenind la spectacolul de la Filarmonica, i-am marturisit Marianei, cu putina teama si rusine, ca m-a pandit repulsia in timpul interpretarii unui pianist.
Am asigurat-o ca stiu prea bine ca artistii au nevoie de momente sa se pregateasca pentru scena, cunosc ca le este stringenta o stare de reculegere pentru daruirea talentului lor, dar stiinta si cunoasterea nu mi-au alungat dezgustul.
In timp ce sala rasuna, gandurile mele imi ofereau niste imagini clisee din filmele porno. Am pierdut muzica din cauza felului in care mintea mea a primit ochii dati peste cap ai pianistului.
Mi-a fost rusine de mine, de mintea mea inca incorsetata in formulari dupa imaginea lumii. Mariana mi-a inteles rusinea, mi-a dezvaluit, din spatele culiselor, ca artistii pot provoca asta spectatorilor la indemana.
Din cauza sentimentelor mele reprobabile, nu o sa amintesc numele pianistului, nu doresc sa-i las o pata pentru oamenii dispusi sa ma creada pe mine.
Am pierdut muzica la acel spectacol, dar am avut parte de experienta, iar eu cat invat si continui sa ma descopar imi consolidez increderea in mine.
In 2012 imi doresc incredere in fortele proprii.

Filed under: Uncategorized

2012

La multi ani!

Filed under: Uncategorized

Sa-si aminteasca fiecare ce inseamna cu adevarat Craciunul

Anul asta am avut o aplecare sufleteasca pentru urari. In 21 iunie, dupa toate urarile primite, inedite, frumoase, cu drag sau ca spalare pe maini, am ramas putin intr-o ureche la meditatie. Mi-am zis mie insami ca toate aceste urari, daca au la baza un gand bun, ar insemna pentru mine o rugaciune. Familia, prietenii si cunostintele au facut lobby pe langa Dumnezeu pentru mine, si asta pentru ca merit. Eu ma straduiesc sa merit si sa-mi merit prietenii.
Craciunul este si el un prilej pentru urari, dar eu am ramas muta, nu am trimis nimic si abia am raspuns mesajelor scrise.
Sufletul meu nu-si gaseste calmul si sinceritatea pentru urari, iar pe maini nu ma spal. Iar aceasta stare a mea trebuie sa fie imperativ pozitiva. Cu alte cuvinte, as varsa venin, dar atunci mi-as anula rugaciunea.
Caci Craciunul mi-a revenit cu multa rugaciune, si butonand desteptul meu BlackBerry, cu o agenda cu sute de contacte, degetul mare s-a oprit cand mintea cu uluire a inteles ce putini oameni s-ar ruga pentru tine. Iar unora, caci impletirea fiintei mele are intoleranta la ipocrizie, le-as refuza chiar eu rugaciunea.
Incerc sa ma pastrez umila, fara nervi si sa-mi amintesc ca iubesc si oamenii mizerabili, ca educatia mea accepta chiar daca nu iarta.
Intr-adevar iubesc oamenii, pe cei din jurul meu ii las sa ma foloseasca, ii sprijin de mine. Astept si eu in schimb afectiune, dar primesc lectii. Dupa ce se depasesc prapastii, am stat punte pentru unii, faptele si cuvintele lor imi servesc revelatii. In necazurile lor, in care am stat carja, spatele suferinzilor s-a indreptat, iar buza mea s-a umflat.
Dupa multe rugaciuni si lacrimi, dupa atata grija sa nu improsc venin, sunt epuizata. Iubesc la fel si o sa fiu la fel, nu am leac, mi-e teama insa de explozia unei stari sufletesti.
As injura si m-as ruga in egala masura, ma incanta si ma scarbesc oamenii in aceeasi cantitate, iubesc si urasc fara masura, scriu ca sa scap de mazga sufletului ca lauzele de lohii.
Nu urez nici unui cititor nimic, inaintez o rugaminte, sa-si aminteasca fiecare ce inseamna cu adevarat Craciunul.

Filed under: Uncategorized

Omul fara insusiri

Azi, dupa luni de zile, reusii sa sfarsesc Omul fara insusiri. O zi in plus si m-ar fi sfarsit el pe mine. Am traversat pe parcursul lecturii felurite senzatii, inclusiv de voma. Uneori ma pierdeam prin pagini si apoi imi reluam activitatea trista.
In momente de luciditate mi-am marturisit ca Musil nici nu ar fi putut sa incropeasca altfel romanul, fara exagerare, dupa cele 868 de pagini ale primului volum consider ca fiecare cuvant a fost indispensabil.
Inceputul, naucitor de plictisitor, atrage cititorul intr-o atmosfera de lancezeala, din care nu decurge nimic. Imediat insa, o revigorare se produce prin gasirea in text a formulei omul fara insusiri. Autorul ne plimba putin mintile prin locuinta acestuia si abia apoi ni-l ofera cu numele lui de botez, Ulrich.
Cum intotdeauna lecturile mele se completeaza intre ele, uneori cartile imi intregesc si faptele prezente, Maladiile lui Noica mi-au permis sa inteleg individualul lui Ulrich inainte ca Musil sa-l matraseasca in generalul Austriei.
Ma uit acum peste notile mele si imi imaginez o fluieratura admirativa. Musil a creat perfect, la alegerea numelor, de exemplu, cand nu l-au mai ajutat semnificatiile istorice si culturale, ca in cazul personajelor Bonadea si Diotima, a inventat. Asa s-a ivit Kakania, care vrea sa insemne chezaro-craiesc.
Ulrich, personajul nostru principal, un matematician scos la iveala de prezent este pus de condeiul scriitorului sa traiasca si sa cunoasca oameni care redau perfect starea bezmetica anterioara primului razboi mondial. Maiestria scriitoriceasca pune in prim plan Austria prin individualitati. Elita Vienei din anul 1913 cauta o idee mareata prin care spiritul european sa-si poata gasi in Austria adevarata sa patrie.
Preocuparile exceptionale prezinta insa fisuri din cauza de suflet. Exceptionalul porneste spre infaptuire din colosuri sufletesti. Activitatile spirituale si patriotice sunt traversate de idile, adultere, caractere ordinare. Ideile marete sunt sfartecate de suferintele sufletului.
In aceste conflicte, autorul strecoara si un interes morbid al epocii, sexualitatea. Freud a dezlegat in ani ce a incercat omenirea sa ferece in secole.
Clarisse, o duduie personaj, isi are amintirile zguduite de o intamplare romantiosa cu tatal ei, iar un alt personaj, Christian Moosbrugger, tamplar de meserie, ucide femei din neintelegerea seductiei.
Musil a impletit in romanul sau arta, cu politica, cu religia, cu psihologia, cu istoria, si ca orice lucru facut de mana, romanul cere nu numai atingere intelectuala, ci si sufleteasca. Rabdare, imperios iti cere rabdare.
Am avut, si dupa luni, simt ca Musil imi toarce in minte.

Filed under: Uncategorized

Sahaja yoga in mall

Am scapat de vorbitul din auzite si am inceput sa-mi recapat privirea, cecitatea ignorantei se afla int-un stadiu de recuperare. Azi privesc mai mult ca ieri, si ieri am privit totusi bine, caci in puzderia si in larma din mall, am zarit intr-un pas pripit cartea lui Gregoire de Kalbermatten, Duhul adevarului.
Prezentul imi arhiveaza fiinta si cu teorii de viata. Cu aceasta forma superioara de cunoastere ma salvez de conflicte, caci printr-o generalizare a experientei mele mi-am impus urmatoarea regula: nu judec pe nimeni dupa sufletul meu, avem intr-adevar acelasi croitor, dar masurile clar difera. Astfel nu sunt dezamagita.
In aparenta armonie a exteriorului, depun mult efort cu flusturatica mea minte. Ma supun unor experimente pe care in trecut le-as fi refuzat categoric si raspund, cateodata, obrazniciei cu obraznicie.
Ieri, la mall, am experimentat. Intentia a fost doar sa-mi achizitionez cartea, Duhul adevarului, dar invitatia doamnelor de la stand mi-a alungat intentia si m-a poftit la fapta.
Un experiment de 7 minute, am citit cartea, sa-mi permit si experimentul. Am acceptat zambind si confuza, sceptica, dar si curioasa de permisiviatatea mea sufleteasca de a fi luata in ras.
Sahaja yoga in mall, prea mult pentru atitudinea mea rezervata, dar un bun exercitiu pentru teoria mea legata de puterea unui om de a se face de ras.
Multi cunoscuti ai mei m-ar fi persiflat pentru naivitatea mea, pentru dispozitia mea de a sta pe un scaun timp de 7 minute cu ochii inchisi si repetand in gand niste rugaciuni. Si toate astea in mall.
Am acceptat din curiozitate, dar mai ales pentru incalcarea propriilor mele sentimente, eu imi fac si mie in ciuda, nu numai altora.
La final, experimentul cerea sa stai cu o mana deasupra capului si apoi sa schimbi. Am stat si am simtit o briza. Am intrebat si m-am uitat dupa aerul conditionat, dar am fost asigurata ca este vorba de un botez si nu de o instalatie. Inca nu cred, dar tentatia e mare, iar eu caut foarte mult echilibrul, iar sahaja yoga ofera detasare, diplomatie, pace interioara, beatitudine.
Da, accept eticheta de naiva, caci o sa merg la cursuri, o sa-mi doresc sa cred.

Filed under: Uncategorized