Ceasornicărie.
Locul unde se repară ceasurile.
Psihiatrie.
Locul unde se studiază bolile, în scopul tratării și prevenirii lor.
Aveți puțină răbdare cu mine, o să mă adun și o să găsesc formula pertinentă pentru a-mi reda ideea. Corespondențele dintre ceasornicărie și psihiatrie se vor desprinde de la sine, chiar dacă gândurile mele se aseamănă mult cu ritmul progresiv accelerat al ciulendrei.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare ca identitate, dar pentru simțul realității mele a fost covârșitor. În amintire, acest chip stătea într-un album al oamenilor mari. Orice copil crește în obișnuințe, iar o obișnuință a copiilor o constituie și categoria de vârstă. Toți copiii devin adolescenți printre oameni mari și bătrâni. Oamenii mari sunt aceia care hotărăsc în numele lor, iar cei bătrâni sunt aceia care îi consolează.
În adolescență însă renunți să mai privești, obișnuințele din amintiri te amăgesc cu știința cunoașterii, tu cunoști oamenii mari și cunoști bătrânii.
Încetezi să mai privești chipurile copilăriei, iar timpul se scurge, iar unii nu reușesc deloc să-și potrivească propriul timp.
Și așa ajung la ceasornicărie. În timpul vieții, trebuie cumva să mergem cu mintea la ceasornicar, să potrivim mintea cu trupul, să meargă de mână. Altfel, ajungi la psihiatrie, căci mintea, lăsată prea mult în obișnuințele lumii, când descoperă că oamenii mari au devenit bătrâni, iar copiii oameni mari se dezechilibrează.
E un șoc, iar șocurile declanșează ceva.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare.
Priveam un om bătrân, dar cunoșteam un om mare, în amintire.
M-am mirat, m-am mirat de mine că ani de zile am ignorat urmele timpului și mi-au fost suficiente amintirile.
M-am oprit puțin și în mine.
Dacă oamenii mari sunt acum bătrâni înseamnă că eu am ajuns om mare.
Eu am ajuns om mare, dar ma simt copil.
Trebuie să merg la ceasornicar, mintea mea refuză timpul trupului.
Filed under: Trăiri afective ale mele
Dunia 
Ani de liceu ce au trecut ca o pasare in zbor. Cu vant, ploi, lacrimi, iubire, fericire, extaz, multumire de sine si fata de ceilalti. Ani frumosi.Ani in care am invatat sa ne maturizam, sa privim lumea cu alti ochi, cu ochi de copii dar privire de adulti. Am luptat impotriva celor care nu erau in conformitate cu asteptarile noastre, am luptat pentru noi, asa imi place sa cred. Am dus razboiul timpului timp de 4 ani.Am avut parte de cei mai frumosi ani. Cu gandul ca o sa ma maturizez, ca am stiut ca anii de liceu vor fi cei mai frumosi, si am spus-o inca din a 9-a….Dar parca excursia a creat o legatura, o legatura care uneori a lipsit cu desavarsire.. Bucata de lut, pe care cea de-a doua mama a incercat sa o modeleze, a ajuns o sculptura frumoasa ce reliefeaza inimi de oameni mari, chipuri de copii…. Le multumesc celor de la 12-SF, pentru anii minunati. Si cum ar spune Vama ” sa dam drumul la timp, doar atunci cand ne vom desparti”.Daca as putea, as opri timpul la clipele astea frumoase. Va spun ca va apreciez, nu pentru ce ati fost in a 9-a, ci pentru ce ati devenit in a 12-a.Oameni cu bun simt, responsabili, oameni mari, dar cu suflet de copii. Ii multumesc doamnei diriginte, ca a avut rabdare cu noi, ca a incercat sa ne deschida larg ochii si sa privim lumea de afara. Ca a incercat sa ne fie “mama” de adolescent, si ca a trecut prin chinuri cu noi.Ca a indurat cu curaj “razboiul” cu noi, si “nepasarea” si “ura” pe care uneori am avut-o pentru alte persoane. Si fara a fi ironica, imi place sa cred ca la sfarsit de clasa, vom striga cu totii” SUNTEM O FAMILIE”.
Citii și recitii acest comentariu. Mulțumesc pentru completarea textului.
Vă mărturisesc că sunt curioasă de dumneavoastră, cine sunteți?
Pe mine ceasul ma duce mai degraba cu gândul la inima, sau ma rog, cord, dupa caz…
Tu, Dan, și mintea ta cam refuză timpul, am eu o bănuială.
Inseamna asta ca-s darâmat fizic?
Din pacate au ramas foarte putine ceasornicării adevarate! Multe din ele folosesc numele si doar schimba bateria.
Pentru postarea asta recomand piesa Time (Pink Floyd): http://www.youtube.com/watch?v=PuNVibPMbSo Primele doua minute si vreo 10 secunde nu veti avea parte de versuri, dar experienta e de-a dreptul psihedelica, si ma intreb cine ar vrea sa rateze asa ceva in contextul dat? Iata si cateva versuri relevante (in caz ca nu veti „vota” cu rock-ul): „You are young and life is long”, „And then the one day you find / Ten years have got behind you”, „The sun is the same / In a relative way / But you’re older”, „The time is gone / The song is over / Thought I’d something more to say”. Restul le veti descoperi singuri!
Ca aici, nu?
http://danvaideanu.blogspot.fr/2012/07/tic.html
Exact! :-)
@Dan
Nu inseamna asta, eu nu am insinuat asta, de ce ma necajesti? :)
Am glumit, trebuia sa pun ;))))!
Extraordinar comentariul lui „gold account”. Parca îmi aduce aminte de ceva…, nu?
Da? De cine iti aduce aminte, spune-mi si mie, te rog.
De mine, când am scris despre profesorul nostru de matematica si despre altii. Ai si comentat… la vremea respectiva! ;))
Am vorbit despre profesori, o sa mai vorbim si pe viitor cu siguranta, eu de ai mei, tu de ai tai, dar nu m-am regasit in randurile lui gold account. Sau poate m-am regasit, dar cu o anume expresie pe care am folosit-o si eu.
La vremea respectiva am comentat, inca o fac, dumitale ai devenit cam lenes pe blog.
Am secat, nu e prima data când o spun…
Dan, permite-mi sa nu cred asta.