Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Anul într-o săptămână

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , , , ,

7 Responses

  1. LALI spune:

    Tu, fir mladiu de trestie! Tremurai la vantul ce-i va rascoli sufletul lui Fat Frumos cand va veni ziua de vineri. Nu te indoi, doar te unduie, pastreaza amintiri, nu scormori pamantul. Asculta-i invataturile, da-le mai departe. Fa-o sa triasca – nu prin asteptari – prin tot ce a dat Buni sufletelor voastre din viata si plecarea ei. Pioasa aducere aminte! O imbratisez cu compasiune pe mama lui Fat Frumos. Si-mi cer iertare ca am gasit drumul cuvintelor mai usor decat pe cel al vorbelor, pentru a-ti spune ce simtim noi doi aici, departe.

  2. Meet The Sun spune:

    Imi displace Pierderea, ma inspaimanta Moartea si ma devasteaza Pieirea. Cand ceva piere, piere. Verbul asta e ingrozitor.
    Ce putem face legat de cei dragi e sa nu-i lasam sa piara. Sa le acceptam pierderea, moartea, dar sa-i „pastram” cu noi dincolo de natura lor fizica pentru care primele doua verbe au un sens.

  3. dunia spune:

    @Lali

    Ieri vorbeam despre suferința în familie, și amintindu-mi de Ghițulașa, i-am zis prietenei mele, nașa, că niciodată nu am simțit ce înseamnă mai mult familia ca în tragedia din februarie.
    Săru mâna de cuvinte, Lali.

    @Claudia

    Unii oameni chiar nu poți să nu-i păstrezi, mai ales când nu au fost călători în viața ta, ci chiriași în simțuri, apoi locatari în suflet tău.
    Buni e o parte din sufletul meu.

    • LALI spune:

      Gandeam ca-i prea devreme pentru voi sa intalniti, atat de curand, urata umbra!
      Ghitulasa, venita si plecata fara vina!, dar, uite-i un rost ce l-a avut. Mult prea putin a stat in lumea noastra, dar ne-a invatat ce trebuia. Un ghemotoc de om, o lumina pentru intuneric.

  4. Monica spune:

    Timpul mai domoleste din durerea pierderii, dar neputinta de a accepta ramane la aceeasi intensitate. Nu stiu daca fac sens…

    • dunia spune:

      Monica, timpul domolește, dar momentul amintirii e uneori intens, atât de intens încât gravitația nu mai este o lege cunoscută, ci simțită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: