Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Jurnal de 2 săptămâni

În cele două săptămâni de hoinăreală prin Europa am ținut un jurnal, un fel de jurnal. Pe prima pagină am mâzgălit Jurnal de 2 săptămâni 25 iunie-8 iulie 2013.
Nu a fost ideea mea, ci într-o conversație simplă și tărăgănată cu Robert Șerban, am primit acest sfat. Nu am respins ideea, asta obișnuiesc să fac, dar nici nu am făcut nimic. Am pornit la drum uitând de toate, bucurându-mă doar de călătorie.
La Berlin, intrând într-un magazin cu foarte multe lucruri colorate, prietena mea are un simț sau chiar toate simțurile asmuțite pe culoare, dacă e siclam am întâlnit perfecțiunea, am pășit printre rafturi maimuțărind mai mult când mi-a atras atenția un carnețel urât prin desen și combinația de culori, dar l-am luat și l-am îndesat în geantă.
Seara am scris.
Revenind acasă, l-am rătăcit. Am dat acum câteva zile de el și l-am răsfoit. Nu pot să recitesc ce am scris. M-am străduit însă să reiau măcar câteva fraze și atenția mea a devenit amabilă.
Scriam în 30 iunie:
Scriu jalnic, prost adică.
Fac rău, știu. Ar trebui să mă străduiesc mai mult. Scriu și urât, abia mai țin pixul în mână, câteva rânduri și deja mă doare mâna.
M-am oprit aici, scriu și urât.
Chiar scriu urât, iar eu fac parte din generația care a mai prins caietul de caligrafie, și întotdeauna primeam nota 10.
Acum scriu urât și obosesc. Îmi revine această constatare cu o senzație neplăcută de sfârșit. S-a sfârșit, ceva s-a sfârșit, o perioadă, un timp, un fel de a fi, de a simți. Cu scrisul de mână puteai să gândești și să simți în același timp, participai altfel la mesaj, obiectiv, dar prin participarea efectivă a subiectivului. Eu consider că am pierdut ceva, căci simt un anumit deranj psihic în îndepărtarea de hârtie și stilou. Tocmai de aceea nu-mi permit să pierd și lectura, și cartea. O carte pe care s-o ții în mână, s-o miroși, s-o răsfoiești, să-i îndoi uneori paginile.
Pierderea lecturii de pe hârtie ar fi o extincție, a mea, a unui fel de a fi, a unui timp, a propriului timp.
Accept să scriu urât, dar nu accept să pierd hârtia și de sub ochi cum am pierdut-o de la mână.

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , ,

7 Responses

  1. zElle spune:

    si caligrafia mea a avut de suferit de-a lungul anilor, dovada sunt agendele vechi

    inca mai scriu cu stiloul dar scriu urat spre nervos, literele au un niste linii isterice, si-au pierdut din rontujime, din ”dansul” lor unele langa altele si ma deranjeaza tare acest aspect,
    de asta fac din cand in cand exercitii, ca in cls. I, cand vad ca mi-a iesit o litera urat.

    cat despre carti, cartile sunt minunate asa cum sunt, tiparite, si cred ca vor supravietui revolutiilor tehnologice

  2. drstoica spune:

    Eu scriu urât dintotdeauna. Taică-meu încerca mereu să repare ceva la mine în privința asta :) , dar n-a reușit. S-a oprit, i-a trecut. Iar el scrie de-a dreptul ca un pictor. :) Nu m-a deranjat niciodată că scriu urât. Dar scriam până îmi amorțea mâna; a fost mereu o pasiune. Apoi, m-am adaptat relativ ușor: să mai amorțească și tastatura. :)

  3. dunia spune:

    @zElle

    Eu sper să supraviețuiască. Munca mea a început oricum, fetița mea are deja o bibliotecă impresionantă de cărți cu povești, momentan doar pentru a le răsfoi, dar obișnuința e puternică, și eu pe asta mă bazez. :)

    @drstoica

    Cred că orice scriitor care și-a scris cărțile la mână ar aprecia tastatura, cu sau fără farmecul pe care îl are scrisul de mână.

  4. zElle spune:

    e f imp. pt. cei mici sa traiasca intr-o casa in care exista si o biblioteca, care nu doar exista dar e si folosita ;)) stiu o mamica care se plange ca fata ei nu citeste in conditiile in care nici nu-i ofera propiul exemplu, dar nici nu are o biblioteca in casa, cum se poate familiariza un copil cu activitatea asta in conditii de genul asta? nu are cum

  5. Claudia spune:

    Dacă în școală am avut 8 la caligrafie, imaginează-ți cum scriu acum… Cu toate astea, scriu mult de mână, am masa plină de hârtiuțe, caiețele cu tot felul de însemnări (pe multe le abandonez, dar tot nu mă pot abține să scriu), iar în cele două incursiuni în deltă cu barca cu vâsle am ținut și jurnale și chiar am scris de mi-am blestemat zilele transcriind :D
    Altfel, oriunde plec am pix și caiețel în geantă și cu toate că nu le folosesc (decât atunci când cineva cere și e surprins că altcineva și are), îmi oferă confortul de a le ști acolo.

    Cartea de hârtie nu va muri, cel puțin nu cât vor mai exista generații care știu cum miros cărțile.

  6. dunia spune:

    @zElle

    E important să crești cu o bibliotecă în viață, s-au făcut și studii despre asta, dar aici funcționează și inversul, să ai o bibliotecă impresionantă, iar copilul să nu citească. Cunosc exemple. Totuși, cartea devine obișnuință și dispare pericolul de a o disprețui, căci sunt mulți aceia care disprețuiesc cartea, învățăturile fiind în afara ei, nu între coperți.

    @Claudia

    Da, e chiar haioasă fața acelora care primesc un pix și o foaie. Mi s-a întâmplat și invers, să schimb geanta și să nu trec tot în cea nouă, iar când mi s-a cerut pix, căci eu întotdeauna am, mare a fost dezamăgirea. :)

  7. arakelian spune:

    de 2 ani merg iar la scoala. Caiet, pix, foi. Si scriu de mana. Am scris teme de o pagina, recopiat sa nu dau cu tot cu porci la profa – greu doamnelor, greu….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: