Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Un bunic în pardesiu cafeniu

Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , ,

6 Responses

  1. zElle spune:

    multa sanatate bunicului tau

  2. cora_ spune:

    Sanatate bunicului tau si mult curaj tie!

  3. dunia spune:

    @zElle

    Mulțumesc. :)

    @Cora

    Săru mâna, mai greu să fiu curajoasă, ieri am fost nervoasă doar pentru că stau neputincioasă și asist.

  4. Claudia spune:

    Nu e deloc simplu sa fii acolo, sa asisti si sa nu poti face nimic. Spitalul romanesc incorporeaza drama personala intr-una mai complexa, accentueaza totul.

    Eram cu tata intr-un spital, era iarna, ger afara, poate chiar si in salon, in curtea spitalului latra necontenit o haita de caini si la un moment dat au inceput sa se adune ciori in copacul de la fereastra, incredibil de multe ciori. Si era atat de frig inca unii dintre noi erau palizi, altii vineti si spasmele alea de la frig ne faceau sa tresarim pe rand, bolnavi sau vizitatori. Tata facea glume si ne trezeam cu totii razand. Un bolnav se tinea de operatie si radea si-l ruga pe tata sa se opreasca ca e al naibii de greu sa razi cand ti-e frig in halul ala.

    Pe de alta parte, mi-am vegheat bunica in patul de acasa pana cand s-a facut mica, mica si-a disparut si acolo in spatiul acela intim al vietilor noastre ne-am tot vrut a indeparta una pe alta de durere, dar a invins nevoia de a trai aceeasi durere impreuna. Inca o data.

    O batrana din sat mi-a spus atunci ”mamaia ta nu mai e ce-a fost odata si e o femeie tare mandra si-si are suferinta ei, dar tu esti tot a ei cat ai fost dintotdeauna, sa stai acolo langa ea, sa stai maica sa stai!”

    Stiu, m-am lungit la vorba, e doar obiceiul romanesc de-a deschide vorba cand ”intri” in casa omului aflat la necaz.

    • dunia spune:

      Of, tu ai avut parte de ceva sinistru. Și da, sentimentul de neputință e năucitor, mi-am dat seama că eram permanent nervoasă și nu știam de ce.
      Îmi place să lungești vorba, nici o grijă. :)
      Lângă bunicul meu sunt și eu, atât cât pot, ieri a glumit puțin cu mine.

  5. dunia spune:

    @arakelian

    L-am moderat, nu o să apară comentariul, îl poți muta tu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: