Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Nimicuri imperative

În adolescență, când vârsta îmi impunea anumite faze în evoluție, m-a copleșit de multe ori nimicul.
Copleșit este o alegere de exprimarea, starea mea descria mai mult alienarea, căci judecata mea era clar pierdută.
Pierdută la interior, absentă la tot ce ținea de exterior priveam în gol și simțeam cum întreg corpul meu încearcă să forțeze gravitația și să se miște în inacțiune.
Cam atunci îmi recuperam mințile. Cu orice mișcare, o mână ridicată, un picior mutat, îndepărtam orice senzație.
La vârsta adultă, mă aflu la acestă vârstă, nu știu cât anume o descriu întru normalitate, mă copleșesc nimicurile.
În apropierea sărbătorilor de iarnă, majoritatea oamenilor se supun tradiției. Aproximativ fiecare familie urmează să participe la tăierea porcului sau doar să aibă parte de carne de porc.
Absolut nimic nu este obligatoriu, dar tradiția cere, iar când tradiția cere, omul se supune de cele mai multe ori fără să ceară explicații.
De la nasul meu absolut superb, un nas dintr-o generație care a investit cu energie alte valori, munca și agitația din jurul porcului de Crăciun mi se par inutile.
Frigul de afară, ore de muncă cu mâinile în apă, ore de muncă tranșând carnea, timpul limitat impus de perisabilitatea cărnii impun o acțiune continuă până totul ajunge în congelator. Acțiune și acțiune, și iar acțiune. Iar tăierea porcului este un exemplu prilejuit de apropierea Crăciunului.
Tot aici poate să intre spălatul geamurilor, datul cu aspiratorul, ștersul prafului, absolut tot ce ține de gospodărirea casei.
Tot de la nasul meu exprim și ipoteza că s-ar putea să descriem o generație de leneși, de ignoranți, de nonvalori. Am o reținere însă. Nu aș dori să las scris așa ceva.
Fac parte dintr-o generație care descrie obligațiile gospodărești ca pe niște nimicuri.
De ce să spăl geamurile pe frig, când pot să citesc o carte la căldură? De ce să fac orice fără chef?
Ei bine, aici am investit noi multă energie, în confort și satisfacții. Să avem confort, să avem satisfacții.
Uitându-mă la părinții mei cuprinși de agitație în această perioadă mă copleșește într-adevăr inutilul acestor imperative treburi din jurul casei. Meditând la pasivitatea cu care aștept eu sărbătorile, presupun că am încredere în sprijinul lor. Lipsa acestui sprijin însă îmi va cere toată atenția și toată munca pe gospodărie?
Mărturisesc că atunci când gătesc mă încearcă o stare de bine, una arhaică, de îndeplinire a unei datorii. Dar să intru în acțiune zilnic și să am febră la sărbători?
Hm!
Nu știu alții, dar eu când o să rămân fără sprijin am șanse mari să fac Crăciunul cu eugenii și pizza comandată. Asta dacă o să mă mai simt copleșită de nimicuri și nu o să mă las supusă de aceste nimicuri imperative.

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , ,

2 Responses

  1. Claudia spune:

    Pana sa merg week-end-urile la munte, sambata sau duminica erau zile de gatit, curatenie, intalniri cu rudele, prietenii, cumparaturi. Dupa ce am inceput sa merg la munte, toate astea s-au dispersat in zilele saptamanii, daca s-au dispersat, ca unele s-au rarit de tot…
    Am si-o vorba: n-o sa-ti amintesti niciodata duminicile in care ai dat cu aspiratorul… Si-mi vine de minune principiul asta :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: