Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Sherlock, vocația și copiii

Îmi plac filmele polițiste, dar nu orice film polițist, ci Sherlock, Poirot, Criminal Minds. Toate aceste filme impun niște personaje deosebit de inteligente, cu tot ce atrage inteligența, inclusiv egocentrism. Dar nu despre asta o să fie vorba, nici măcar despre filmele polițiste, ci despre vocație.
Am făcut această introducere ca să ajung la vocație, Sherlock și Poirot au vocație, agenții din Criminal Minds au vocație.
Bineînțeles că urmează o întrebare, una personală, care e vocația mea?
Îmi place să citesc, să scriu, îmi place, într-o oarecare măsură să predau, să fiu profesoară.
Ca cititor, descriu profesionalismul. Nu citesc orice, iar dacă nu-mi place o carte, nu abandonez lectura, unii scriitori au nevoie de răbdare. Eu am avut răbdare cu Musil, cu Thomas Mann pe alocuri, cu Joyce. Ah! Joyce s-a jucat mult cu răbdarea mea. Și nu, nu am pierdut timpul citind sute de pagini prea puțin pe placul meu. De ce afirm asta? Răspunsul e chiar la început. Nu citesc orice, iar Joyce nu e oricine, iar dintr-o sută de pagini care nu mi-au plăcut, am descoperit fie un fragment, fie doar o frază sau propoziție care m-a împins să meditez. Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Fraza asta merită cele 700 de pagini din Ulise.
În ceea ce privește scrisul, scriu bine. O să ajung să scriu și mai bine. Afirmația mea, dacă mă acuză cineva de fanfaronadă, o susțin prin aprecieri primite de-a lungul anilor.
O să trec peste acum. Descriu o nerăbdare, să ajung la predat. În 2009, am susținut un examen de titularizare, deși eram deja însărcinată și nu puteam merge să predau decât un semestru. Nu am mers nici măcar un semestru. Mi-a părut rău, dar m-am consolat. Nu eu am pierdut, copiii m-au pierdut pe mine. Cred că am făcut această afirmație în glumă, am aruncat-o plină de senzații de greață, dar și cu niște simțiri foarte neplăcute.
Pe foia de examen, fără grija postului ca modalitate de întreținere a mea și a pruncului din pântec, mi-am permis să fiu sinceră și le-am scris examinatorilor că eu niciodată nu o să le redau copiilor la clasă un comentariu pe care l-am învățat dintr-o carte specială de comentarii din care viitorii dascăli sunt puși să învețe pentru examinare.
Presupun că siguranță financiară e responsabilă de această îndrăzneală, deși mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi așa cum susțin că aș fi la clasă și dacă nu aș avea o siguranță.
Căci da, mi-ar plăcea enorm să predau într-un liceu. Luna trecută mi-am confirmat mie propria intenție de a relua încercarea de a intra în învățământ. În timp ce mintea mea se ordona, am ajuns la examenul de titularizare. Ah! M-a izbit dezgustul, neputința, ipocrizia.
Vocație. Cui îi pasă în sistem de vocație? Conducerii nu-i pasă de vocație cum nu-mi pasă mie de examenul acela stupid. Eu vreau să predau literatura română, eu vreau să ajut copiii să învețe să gândească, să fie ei înșiși. Nu-mi pasă de propozițiile cumulative. La facultate, la Litere, în anul III te împart în două grupe, gramatică și literatură, eu am ales literatura. Gramatica mă ajută să mă exprim corect, dar nu găsesc în ea nici o satisfacție.
Și mi-e ciudă, mă simt neputincioasă. Examenul acela stă între mine și copii, iar de-a lungul anilor, ceea ce am rostit după examen, copiii mă pierd pe mine, a devenit o convingere.
Copiii chiar mă pierd. Nu am memorie de elefant să rețin comentarii stupide, și nici o inteligență ravisantă în morfologie și sintaxă, dar port în suflet și în minte școala lui Noica și învățăturile unor profesori din facultate.
Am avut profesori care deși se confruntau cu dezinteres și lipsă de cunoștințe, au reușit la cursurile lor să ne confirme unicitatea, să ne arunce în lume cu un sâmbure de educație în noi.
Căci asta face un profesor cu vocație, nu obligă, nu impune, dar cere oarecum, cere permisiunea de a face legătura între studenți și sinele lor, iar apoi studenții construiesc singuri. Eu încă construiesc.
Construiesc, construiesc, iar copiii tot pierd.

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , , , , ,

23 Responses

  1. oldmemories1 spune:

    Ar trebui sa scrii ceva mai putin pt ca in ziua de Azi nu mai sta nimeni sa citeasca atat de mult

  2. Alex spune:

    Am impresia că tu ai o imagine idilic-edulcorată asupra sistemului de învăţământ, Paula. Educaţia de masă înseamnă că se adună într-o singură sală de clasă un număr de 30 de elevi care nu-şi doresc să fie acolo, şi li se predau chestii care nu-i interesează şi pe care uneori le vor respinge activ.

    Mai bine să nu ajungi profesoară niciodată, ţi-ar distruge nervii. Sigur, tu ai entuziasm, dar asta nu compensează pentru valul de plictiseală şi ură care iese din sala medie de clasă. Plictiseala şi dezinteresul audienţei usucă …

  3. dunia spune:

    @oldmemories

    Ai grijă la limbaj, te rog. Mă refer la un mesaj anterior pe care nu l-am publicat. Aici e blog, nu trotuar unde scuipăm semințe. Mersi. Despre lungimea textului, ai și tu dreptate.

    @Alex

    Asupra sistemului nu am nici o imagine edulcorată, sistemul mă dezgustă.
    În copii am însă încredere. Mă gândesc că mi-ar fi greu, dar e ceva ce trebuie să încerc, nu crezi?

    • Alex spune:

      Păi mă gândesc că lucrurile astea două funcţionează împreună, nu? Dacă sistemu-i rău atunci şi subiecţii-s tot pe-acolo, deşi nu mă îndoiesc că există excepţii.

      Ce-i drept, nu te cunosc personal şi nu ştiu ce efecte poţi avea asupra copiiilor. Însă din câte am văzut în 12 ani de şcoală, oricărui profesor îi trebuie şoric gros înainte de a se apuca de a preda, altfel te macină tracasarea şi contactul cu nevolnicii, înainte de a te ţine în viaţă contactul cu cei doritori să-i înveţi. Lucrul ăsta l-am văzut la propriile profesoare de română, precum şi la cam toţi ceilalţi profesori. După câţiva ani meseria se reduce la formalism şi repetiţie.

      Poate-s şi eu prea cinic, totuşi.

  4. dunia spune:

    Nu, ai dreptate. Și eu am văzut același lucru la profesoara mea de engleză din liceu. Dar un bun profesor, reușește cumva să se regăsească.
    Uneori primești ce dai. Dai stare de bine, o primești înapoi. Există copii și copii, dar nu aș avea așteptări ca într-o clasă de 25 de elevi să fie toți interesați de literatura română. Școala ar trebui să fie un loc de îndrumare, de început de drum. Cum ziceam, aș merge în fața lor cu gândul la școala lui Noica.

  5. Dan spune:

    Cred că nu ai nicio idee despre „materialul” cu care ar urma să lucrezi. Întreabă alți profesori și îți vor confirma faptul că, de la an la an vin copii tot mai slabi, tot mai indisciplinați, tot mai puțin dispuși la eforturi intelectuale. Ca să intru în tema postării tale, în școală intră în ultimii ani copii fără vocație de elevi.

    • arakelian spune:

      eu cred ca aici se vede vocatia unui profesor: lucru cu acei copii sub medie sau in medie.

      E usor sa lucrezi cu genii, tot ce le trebuie e putin ghidaj, si evolueaza singuri. Desi societatea romaneasca inca e orientata doar pe varfuri, profesorii incep sa isi schimbe modul de lucru.

      Cat despre materialul ‘copii’, sa vorbim in cifre (sunt inginera). Din 1989 pana in 2012 natalitatea a scazut cu 50% ( 320 mii copii nascuti in 1989, aproape 200 mii copii in 2012). Procentual, nimic nu s-a schimbat Ca si inainte de revolutie, cea mai mare parte din acesti copii vin din familii din patura saraca. Adevarata reusita a unui profesor este sa lucreze cu o clasa de copii simpli, si sa le deschida ochii si placerea de studiu individual, sa anuleze handicapul cu care vin de acasa, si sa construiasca in plus.

      • Dan spune:

        Cât de frumoasă este teoria… :P Dar ce pisici ne facem când cele mai bune intenții de a o pune în practică se lovesc de niște factori pe care nici în cele mai negre coșmaruri nu i-ai „vizualizat” ? Intuiesc că nu ești în apropierea „fenomenului” deși există numeroase studii pe această temă : numărul de copii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate – copii care sunt practic părăsiți sau, în cel mai bun caz lăsați în grija unor bunici care nu mai au nici puterea nici răbdarea de a-i controla și dirija astfel că sunt practic scăpați din mână, numărul de copii care provin din familii în care unul sau ambii părinți sunt alcoolici, numărul de copii abuzați fizic în familie. Ori asta nu are nimic de-a face cu sărăcia. Aici sunt tare pe care tu, ca profesor de limba română nu le poți acoperi cu materia predată.La polul opus sunt copii care sunt aduși la muncă cu un Q7, X5 sau ultimul model de Mercedes S Classe. Și cu aceștia e chiar mai greu de lucrat decât cu primii. Dar. Despre asta se poate vorbi o lună întreagă fără a reuși să acoperi subiectul. De pe margine ne putem da toți cu părerea. În interiorul „fenomenului” însă, ca parte a unui sistem în care statul subfinanțează la modul nesimțit educația, a unui sistem în care inclusiv creta și buretele se cumpără din fondul clasei pentru ca apoi dascălii să fie făcuți cu ou și cu oțet de o presă plină de retardați care fac diferența între mâna stângă și mâna dreaptă doar dacă își scriu cu pixul „S” și „D” în palme, lucrurile stau mult mai răiu decât ne putem imagina noi, chibiții de ocazie.

      • arakelian spune:

        nu toti sunt asa. Acum, ca si pe timpul lui Ceausescu, nr de familii monoparentale a ramas in jur de 30%.
        Copii ramasi la bunici erau si in perioada ceausista – bonus copiii institutionalizati.

        Intradevar, nu lucrez cu copii. Am copil, am rude, prieteni profesori cu vocatie.

        Dar asa cum ai spus, educatia incepe de acasa. Un profesor nu poate corecta, da poate deschide ochii, da o carte, da o idee, poate deveni un model.

        Ce s-a schimbat este frica, acum 30 ani un profesor putea lovi copiii si controla clasa de frica, astazi nu mai merge asa, astfel incat atentia clasei se atrage cu vocatie.

      • Dan spune:

        Ți-am mai întâlnit numele pe blogul Simonei Tache și al belgiencei Mirona, parcă. Dacă nu mă înșel, deși este posibil- cel puțin eu cu impresia asta am rămas, nu locuiești în țară. Asta, Doamne ferește !, nu-i de rău. Doar că îți afectează puțin percepția asupra fenomenului. Te-aș invita cu mare drag să îți folosești toată vocația, să pui toată pasiunea din lume, într-o experiență de doar o săptămână în absolut oricare din școlile din ruralul județului Constanța. Și sunt de treabă când îți propun o unitate de învățământ gimnazial fiindcă, dacă te-aș trimite într-unul din liceele înființate de Andronească în toate fundurile comunelor în dorința de a produce pe bandă rulantă clienți pentru învățământul superior privat, n-ai rezista mai mult de trei zile.

  6. arakelian spune:

    o profesoara din Franta mi-a spus, ca daca din clasa, 10% sunt cu adevarat interesati si invata ceva nou, atunci ea e multumita.

    Cu restul, e o lupta.

    Cea mai mare lupta insa este nu cu copiii ci cu inspectoratul, programa de respectat, faptul ca programa e cea ce decide ce invatam pt BAC , pt admiterea la facultate.

    In aceste conditii, VOCATIE este sa reusesti sa navighezi printre toate, si sa iti pastrezi energia si pasiunea.

    Faptul ca nu esti nevoita sa lucrezi pt bani conteaza enorm. Te-ai gandit sa cauti o clasa la clubul copiilor, unde sa lucrezi numai pe literatura? Un cerc, unde vor veni copii cu adevarat interesati, care te vor provoca si deruta.

    O si mai mare provocare este sa faci, voluntar, cu copii defavorizati, cercuri de lectura. Sa ii provoci la povesti, visare, imaginatie. In Bucuresti sunt asociatii care aduna dupa scoala asemenea copii, si care au nevoie de voluntari pt ajutor la teme, pt ocupat timpul si mai ales pt construit o cale in viata.

  7. dunia spune:

    @Dan

    Dar eu nu pot și nu-mi permit să-mi pierd speranța. Am o fetiță de 4 ani.
    Iar de vocația de elev, ce să zic?! Nici eu nu am avut vocație și m-am numărat printre elevii buni. Acum depinde pe cine întrebai, căci la unele materii nu aș fi trecut niciodată dacă profesorii nu aveau bunăvoință. Sau aș fi trecut, dar mi-ar fi mâncat alte activități ale mele specifice perioadei.
    Și uite, am ajuns la perioada adolescenței. Atunci e în desfășurare o fază intensă a copilului, e refractar, e nervos, e emotiv.
    E o fază. Adulții știu, copiii o experimentează. De aceea noi trebuie să gestionăm mai bine zilele elevului, nu elevul să ne facă nouă viața mai ușoară.

    @arakelian

    Profesoara din Franța îmi place, sunt de acord cu ea. :) Da, în ceea ce privește programa, am făcut un plan cum m-aș strecura prin ea, iar în rest aș face doar pentru nevoile copiilor. Nu poți să înveți romanul Ion dacă nu știi să scrii și să citești.
    Nu e rușine că nu se citește și nu se scrie corect la liceu. Aș renunța la critici. Nu știu să scrie, învățăm.
    Cred că toată țara asta e sătulă de critici și lecții.

    Clubul copiilor, mda! Mi-a mai sugerat cineva ceva asemănător, dar aș vrea să încerc la liceu.
    Și contrar părerilor, știu la ce să mă aștept. Cunosc cruzimea copiilor, am experiența lipsei de educație. Și totuși aș încerca.

  8. dunia spune:

    @Dan

    Să știi că nimeni nu te contrazice, și tot ce spui e adevărat. Dar soluție este care atunci? Să renunțăm pur și simplu?

    • Dan spune:

      Nu spune nimeni să renunțăm. Eu vorbesc din postura de tată al unui copil care tocmai s-a calificat la faza județeană a olimpiadei de română deși, iertat să fiu, materia de clasa a XI-a semestrul I – din care s-au dat subiectele, mie îmi cam displace. În plus, s-a calificat pentru județ și la istorie și la economie. Și nu sunt ipocrit să îmi arog merite exclusive. Este un exemplu în care toți cei trei factori care conlucrează în procesul educației (familie, școală, anturaj) au fost cel puțin decent conturați. Intențiile tale sunt admirabile. Dar chestia aia cu „ocolit programa”, „planuri de a te strecura prin ea”, te asigur că rămâne la stadiul de vis. Știai că trebuie să ai un plan (scenariu) didactic – proiect de lecție întocmit anterior fiecărei lecții predate. Și că lecția trebuie să o înscrii în condică pentru ca, la un eventual control să se vadă dacă „bate” cu planificarea semestrială și cea pe unități de învățare ? Probabil ai văzut din ce materie se dă examenul de titularizare și care este ponderea materiei propriuzise comparativ cu cea a unor aberații fără seamăn cum sunt didactica materiei și pedagogia, nu ? Cred că te-ai descurca cu elevi care au ajuns în clasa a IX-a deși silabisesc la citire și n-au habar să scrie (fiindcă e clar, sunt cazuri și destul de multe, în special în mediul rural). Dar cu unii care-și aprind țigara în mijlocul orei, care fac aprecieri sonore despre cât de bombat ai fundul sau cât de lăsat filmând în același timp întreaga scenă cu mobilul, cu unii care dacă au chef se ridică din bancă și ies din clasă și-apoi revin tot când au ei chef, cu unii care încing o șeptică la care desfac și un pet de 2 kile de bere, cu ăștia cum te-ai descurca ?

      • dunia spune:

        Știu, Dan, știu. Am predat câteva ore la liceu, știu că trebuie un plan de lecție. Tocmai planul acela zic eu că va exista ca dovadă că merg după programă.
        Și ceea ce povestești despre comportamentul elevilor. Da, nu te contrazic, mă gândesc că se poate și mai rău, elevi agresivi, elevi care-și lovesc profesorii.
        Totuși nu mi-e frică.

      • Dan spune:

        Atunci nu îmi rămâne decât să îți țin pumnii la vară, la titularizare !
        Și să-ți doresc ca visul să ți se împlinească. Succes !

  9. drstoica spune:

    „Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc.” Extrem de înțelept, mi-a plăcut mult!
    Despre elevi, eu cred că merită din plin să le oferi șansa de a le fi profesoară. Va fi un dar reciproc. Doar așa se anulează, încet-încet, blazarea, nepăsarea, scepticismul din noi. Întotdeauna vrem mai bine, dar să se facă singur binele. Eventual, guvernanțiii să-l facă singuri, că na, de-aia i-am ales, nu? Noi să-i înjurăm, să-i criticăm și ei să devină brusc mai buni decât am fost noi vreodată, cu toții. E trist.
    Mă bucur că ai entuziasmul și simți plăcerea aceea care vine din interior dorindu-ți să predai copiilor. Am fost și noi copii. Iar astăzi, avem iluzia că eram mai buni decât cei de acum. Dacă eram mai buni, societatea însăși era mai bună. De fapt, cu toții suntem buni, foarte buni; dar căutăm scuze să nu mai fim așa.
    Mie mi-ar plăcea să fiu elevul tău. :)

  10. dunia spune:

    @Dan

    Să și iau examenul acela. Mulțumesc frumos. Dacă ajung în învățământ, ne întâlnim pe blog să povestim.

    @drstoica

    Magnifică fraza lui Joyce, dar el a scris Ulise, nu? Noi ce am făcut? :)
    Cred că pe asta contez cel mai mult, că fiecare dintre ei o să simtă că vin acolo de plăcere, pentru ei, să-i învăț, să mă învețe.
    Nu o să le cer respectul că sunt la catedră, știu e idealist. Dar am mai zis, nu am pretenția din 25 de elevi, 23 să fie silitori. Dar fiecare e bun la ceva, sunt convinsă, și dacă nu sunt la literatură, i-aș ajuta cu drag să descopere la ce sunt buni.

    Da, da, ți-ar plăcea! :) Tu o zici să-mi dai încredere.

  11. cora_ spune:

    Eu am fost 9 ani profa in ro la liceu, postliceala(aici era cel mai usor) si scoala profesionala.
    Stiti ce-mi amintesc cel mai bine din acesti ani? Satisfactia pe care am avut-o cand elevii mei de profesionala m-au sunat de undeva din nordul tarii sa-mi spuna: „Doamnaaaa, am luat locul 1, doamnaaaa”.
    Copii saraci, unii prost crescuti(unul m-a amenintat ca se arunca de la etaj daca ii dau nota mica), unii cu mainile batatorite de munca de la camp care-mi adormeau pe banca.

    Si totusi, cel mai mult imi amintesc de ei. Sau de un altul care mi-a fost elev la profesionala apoi la liceu seral si care a venit peste ani sa-mi spuna ca e student si ca-mi multumeste pentru asta(nu facusem decat sa-l incurajez, vazand cat potential are). Sau de un altul care a fost angajat la Mercedes-Benz in Germania, la 2 ani dupa ce a terminat scoala la noi.

    E adevarat ca nu e usor sa fii prof in ro, dar nimic nu e usor, nicaieri. Va invit sa vedeti filmul „Monsieur Lazhar” care reda destul de realist situatia invatamantului din Canada.

    Deci, multa bafta! :)

    • Claudia spune:

      Desi am predat doar doi ani si la clase „bune”, subscriu la cele scrise de Cora, cel mai bine imi amintesc reusitele si multumirile.

      Si recomand si eu filmul “Monsieur Lazhar”.

      Seriozitatea si daruirea profesorului n-au cum sa treaca neobservate chiar si in fata unor elevi fara „vocatie de elev”. Nu doar lipsa jignirilor de orice fel, ci tratarea cu respect, incurajarea, reamintirea ca este om inainte de toate face chiar si din elevul obraznic unul ascultator. Mai important decat sa-ti invete materia este ca elevul sa evolueze si sa stii ca si tu ca profesor de materia x ai un rol in asta. Nu trebuie sa fii un profesor stralucit ca nivel de pregatire (de-altfel te-ai si irosi intr-o scoala obisnuita), ci doar sa faci mai mult decat „sa predai”.
      Predand informatica aveam avantajul unei materii strans legata de actualitatea lor imediata, insa la replici de genul „nu-mi place informatica sau la ce o sa-mi trebuiasca… ?” ii intrebam: dar tie ce-ti place sa inveti? ce-ai vrea sa faci? hai sa vedem cum te-ar putea ajuta informatica in directia asta!

      Sunt multe lucruri pe care m-as stradui sa le fac mai bine acum trecand peste greselile varstei de atunci, insa mi-ar placea sa mai am aceeasi daruire si implicare. Cei mai multi dintre fostii elevi pentru asta mi-au multumit, ca mi-am dat silinta atat de mult incat au invatat mai mult pentru a-mi rasplati eforturile, iar mai apoi s-au „trezit” ca le si place materia sau le e de ajutor.

      Dunia, daca ai timp, fa-ti cadou aceasta experienta.

  12. cora_ spune:

    ps- de precizat ca 90% din clasele mele erau de baieti- sectia mecanici sau tinichigii auto, iar eu aveam undeva peste 24 de ani. Nu mi s-a intamplat ca vreunul din ei sa ma trateze nerespectuos. Nici eu pe ei. :)

  13. dunia spune:

    Fetelor, Cora și Claudia. O iau pe rând. Prima dată: MULȚUMESC. Am scris cu majuscule deoarece sunteți printre puținele persoane care nu au încercat să mă facă să mă răzgândesc.
    În învățământ e greu și de aici aud toate argumentele pentru care să nu merg. Și au dreptate.
    Există însă argumente și pentru a merge. Voi ați enumerat câteva, de aceea am scris mulțumesc cu majuscule, e important ca oamenii să te sprijine atunci când iei o decizie.

    Am primit și o recomandare de film, o să-l caut pe net, săru mâna și pentru asta.

    Dacă iau examenul de titularizare, fac o categorie separată pe blog și pornim de acolo discuții libere. Cred că v-ar plăcea și vouă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: