Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Nu aud că nu se poate

Omul uită. Dacă privește în urmă, își amintește de tot ce a fost frumos, neplăcerile le trece cu vederea. Poate doar așa poate să supraviețuiască vieții sufletești.
Transmit această înțelepciune deloc necunoscută, doar nou acceptată de mine, în urma unor seri pe care le-am petrecut la capul și la picioarele unui mort. Am fost la priveghi, o prietenă a pierdut o foarte dragă bunică. Am mers fără durere în suflet, doar pentru sprijin.
Caracterul gratuit al existenței noastre a permis, prin întâmplare, să particip la această pierdere din primele ore. Am putut să observ manifestările durerii, de la disperare, la acceptare.
M-am împotrivit foarte mult tradiției și obiceiurilor. Copil refractar, nu am auzit nu se poate.
Adult în prezent, tot nu aud că nu se poate. Oare ce vârstă a avut Arghezi când L-a auzit zicând că nu se poate?!
Cum n-am auzit nimic, am citit. Istoria religiilor de Eliade m-a calmat. Disprețul l-am pierdut. Nu mai disprețuiesc obiceiurile și tradițiile, le-am înțeles rostul și sensul în viața strămoșilor. Omul are nevoie să înțeleagă, apoi să participe la ceea ce presupune că a înțeles. Așa au căpătat valoare și importanță gesturile atât de disprețuite de mine în copilărie și adolescență.
Raportul cu lumea s-a schimbat însă, oamenii, unii, refuză însă să se schimbe.
La priveghi am luat contact cu inteligența populară. Ce bine că ai fată, fetele sunt pentru părinți, băieții te părăsesc.
Am zâmbit. În prima seară doar am zâmbit, a doua am râs.
În prima seară mi-am atins prietena cu scopul consolării, a doua seara am ascultat povești despre decedată.
Iată! Iată sensul celor trei zile de pază lângă mort. În prima seară nimeni nu crede că s-a întâmplat, auzi în jur doar cum? când? nu se poate!
În prima seară se discută împrejurările morții, se reia teoria fragilității vieții, a facticității, urmată de multe oftaturi și aranjări de baticuri. Femeile mai au baticuri în vestimentație.
A doua seară, ca o poveste pe mai multe voci, viața celui răposat devine esențială ca lecție pentru cei rămași în viață. Nimeni nu mai plânge, toți celebrează trupul fără suflet.
A treia zi calm și detașare. Acolo, în pardesiul acela de salcâm e doar un trup, ea nu este acolo.
La revedere.

Notă:

Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te dobor pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.

Tânjind în taină la bunurile toate
Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

Tudor Arghezi, Psalm

Anunțuri

Din categoria:Trăiri afective ale mele, , , , , ,

3 Responses

  1. noctambulul spune:

    Cineva la priveghi spunea: „Toti suntem datori cu o moarte!”…

  2. dunia spune:

    Da, da, s-a spus și asta. :)
    Am citit o carte de Osho. Am găsit acolo ceva despre viață și moarte care m-a amuzat, moartea e atrăgătoare, se întâmplă o dată, dar viața se repetă.

    • noctambulul spune:

      Intrebarile mele ar fi: cum ramane cu viata? Cine e responsabil pentru ea (pentru viata fiecaruia dintre noi)? Putem fi responsabili fiecare cu o viata? Si daca da, viata cui? A noastra? A altora?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: