Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Curs de filozofie povestită XVI

Într-o dipoziție romantică reiau cursul de filozofie povestită. Recomand să fie consumat cu Sonata lunii a lui Beethoven, un romantic, un geniu romantic de altfel, căci azi despre Romantism o să povestim.

 

 

Ne transpunem, așadar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea.
Romantismul a început în Germania ca reacție față de glorificarea unilaterală a rațiunii în epoca Luminilor.

Noile cuvinte de ordine: sentiment, fantezie, trăire și nostalgie.

În Romantism, individul luat în sine a căpătat liberă trecere în ce privește interpretarea cu totul personală a existenței. Cultivarea eului aproape nu a avut limită. Aceasta a dus la o supralicitare a geniului artistic.

Exemplu: Beethoven. Personalitatea dă expresie propriilor sentimente și nostalgii. Bach și Handel își compuneau operele în onoarea lui Dumnezeu.

Schiller: activitatea artistului este ca un joc și numai când se joacă omul este liber, căci atunci el își face propriile legi.
Romanticii credeau că numai arta ne poate aduce mai aproape de inexprimabil.
Artistul are un fel de imaginație creatoare în stare să nască o lume. Granița dintre vis și realitate dispare.
Novalis, lumea devine vis și visul devine realitate.

Dorul după ceva depărtat și de neatins era tipic romantic, jinduiau și după o vreme trecută și dispărută. Se preocupau de latura noptatică a vieții, de întunecat, nefiresc, straniu, mistic.

Romantismul a fost un fenomen orășenesc. Romanticii tipici erau tineri, de multe ori studenți, deși nu se arătau deosebit de zeloși în ceea ce privește studiul.
Mișcarea romantică – o primă revoltă a tineretului în Europa.
Trândăvia era idealul geniului și inerția prima virtute romantică. Era datoria romanticilor să-și experimenteze viața sau să viseze la așa ceva.

Iubirea romantică: marea carte despre iubirea inaccesibilă este romanul în scrisori al lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, 1774. Ea se termină cu sinuciderea lui Werther, care se împușcă pentru că nu o poate avea pe cea pe care o iubește.
Pretutindeni pe unde a apărut romanul, a crescut numărul sinucigașilor. În Danemarca și Norvegia cartea a fost de aceea interzisă o vreme. Nu era neprimejdios să fii romantic. Erau în joc sentimente puternice.

Trăsăturile importante ale Romantismului: nostalgia după natură și o adevărată mistică a naturii.

Îndărăt la natură, cuvintele lui Rousseau.

Schelling (1775-1854) a încercat să anuleze separarea dintre spirit și materie. El zicea că materia este o inteligență vie.
Schiller vedea în natură un spirit al lumii, dar el vedea acest spirit al lumii și în conștiința oamenilor. Natura și conștiința omenească sunt o expresie a unuia și aceluiași lucru.
Acest spirit al lumii poate fi căutat în natură ca și în propria simțire.
Novalis: înspre înăuntru merge drumul cel tainic.
Omul poartă în sine întregul univers și deci poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Romantismul a contribuit la a confirma sentimentul propriei identități în fiecare națiune individuală.

Există 2 forme ale Romantismului:
– romanticii care s-au preocupat de natură, de sufletul lumii și de geniul artistic
– romantismul național, romanticii care se interesau de istoria poporului, limba poporului și mai ales de întreaga cultură populară.
Poporul era considerat a fi un organism care-și dezvoltă propriile posibilități, exact ca natura și istoria.
Ceea ce unea aceste 2 forme de manifestare ale Romantismului era cuvântul de ordine organism. Atât o plantă cât și un popor sunt un organism viu.

Basmul a fost idealul literar al romanticilor, cam tot astfel cum teatrul a fost forma artistică a Barocului. El dădea poeților posibilitatea de a se juca cu propria lor putere creatoare.
Romanticii concepeau ceea ce ei numeau sufletul lumii ca pe un eu care creează într-o stare mai mult sau mai puțin proprie visului, lumea întreagă.

Dumnezeu are o latură nocturnă.

Actul creației nu se petrecea întotdeauna în mod foarte conștient.

Poetul avea senzația că istoria pe care o scrie el provenea dintr-o forță lăuntrică proprie.
Dar tot el putea să înfrângă această iluzie. Putea să intervină în povestire prin mici comentarii ironice pentru cititor și atunci cititorului i se amintea dintr-o dată că basmul tocmai asta era, un basm.
Această formă a întreruperii iluziei o numim ironia romantică.

Aici se sfârșește cursul, o să revin cândva cu Hegel.

Anunțuri

Din categoria:Curs de filozofie povestită, , , , , , , , , , ,

One Response

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: