Am promis că azi revin cu un nou invitat. Este nou, dar vechi în același timp. Cu ceva ani în urmă i-am mai publicat o poezie. Îmi place patetismul textului de mai jos și se potrivește atât de bine cu trece vremea.
– Mamaie! Mamaie m-auzi? Bună ziua!
Câinele latră înfundat.
– Da maică, da, cine e?
– Mamaie m-auzi? Sunt eu Ovidiu, am venit pe la dumneata, ți-am adus mâncare!
– Mâncare….am mâncare maică, ce să fac cu ea ?
– S-o mănânci!
– O mănânc ,o mănânc….Cu cine ești?
– Cu Cătălin, știi matale, prietenul meu.
– Știu maică, cum să nu știu .
Sărut mâna, zic și eu. Să trăiești îmi răspunde vocea pe care o știu de copil.
Trag aer în piept mai mult ca să pot ofta. Odaia e luminoasă și mă face să strâng pleoapele puțin, dar și cu ochii micșorați pot vedea în întregime fărâma de om ce se sprijină pe tăblia patului din fața mea .
Aerul e neschimbat, miroase a câine și a om, și-mi place, îl știu și nici nu mai știu de când. Praful joacă în razele soarelui și-mi gâdilă nările.
Bătrâna mă fixează cu stăruință încercând din răsputeri să zâmbească. În amalgamul de riduri colțurile gurii i se pierd și odată cu ele și zâmbetul. Zâmbesc și eu, cu ușurința pe care mi-o lasă la îndemână vârsta. Câinele cască și se ridică în capul oaselor. Oftează umflându-și nările și se întinde la loc căutând cu botul mâna firavă ce se sprijină în palmă pe pătura de lână. Primește o mângâiere apăsată și închide ochii de plăcere.
Bătrâna ne fixează pe rând de data asta. Nu știe ce să ne întrebe mai curând. Întreabă de părinți, de nepoți, de rude. Și-i știe pe toți. De dimineață nu știe ce-a făcut dar știe ce-a făcut în alte dimineți din alte vremuri. Nici anii nu-i mai numără, dar știe că are prea mulți. Mai mulți decât oasele bătrâne pot să poarte.
Îi privesc pe amândoi și văd doar două suflete care stau să iasă din două trupuri prea grele. Chem câinele ca să-i dau de mâncare și-l urmăresc cum coboară din pat, nesigur, mișcându-și dezordonat picioarele ca un invalid ce-și poartă proteza pentru prima oară.
– Să nu plece maică, să nu plece!
– Cine să plece mamaie?
– Câinele maică, Igor, să nu plece că mor singură.
– Mănâncă și-l aduc îndărăt mamaie, nu-ți face griji.
– Bine maică, bine. Să nu plece!
Își repetă obsesiv teama și teama nu mai e de moarte, ci de singurătate atunci când Dumnezeu își va aduce aminte s-o ia și pe ea . Se tot roagă de ceva vreme și nimeni n-o asculta. Zilele încep să devină pedepse. Ce blestem, spune ea, s-ajungi să nu-ți mai vrei zilele. Mor oameni tineri și ea trăiește, parcă trăiește și zilele lor și îi pare rău de asta. Începe să plângă, se zguduie și strânge în mână jumătatea unui covrig.
– Maică, să nu plece!
S-a oprit din plâns și caută cu ochii împăienjeniți câinele care încă linge cu pofta bolul. Bolul zornăie, se aude, dar pare atât de lung drumul până-n prag. Îl chem în casă și plecând capul își reia mersul nesigur oprindu-se la marginea patului. Labele din față se sprijină pe saltea și cu o expirație puternică reușește să se cațere. Doi pași scurți și apoi o mișcare bruscă asistată de gravitație care-l aduce cu burta pe pătură. Praful se ridică din nou, îl văd în lumină. Bătrâna zâmbește și-l caută cu mâna și parcă atâta liniște pe chip n-a mai avut niciodată.
Se întinde și ea oftând. Parcă a uitat că suntem acolo. Ne uitam unul la altul și amândoi la ei. Ovidiu îmi face semn că mai rămâne, eu ies. Ușa scârțâie în timp ce eu o ating cu cotul aprinzând o țigară.
– Ușa maică, închide ușa. Să nu plece maică, să nu plece!
Text: Cătălin Mierlan
Filed under: Trăiri afective ale mele, câine, invitat, mamaie, moarte, vreme, zile
Dunia 