Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

dunia.ro

Am anunțat cu ceva timp în urmă că acest blog, fața lui, se va schimba.
S-a schimbat.
Prezentarea e puțin altfel, adresa mai simplă.
dunia.ro

Acesta este ultimul meu text aici. Îi rog pe toți cei abonați la acest blog sau pe aceia care mă au în lista blogurilor prietene și încă mă mai vor, să-mi ofere un minut pentru acțiunea de a înlocui adresa veche cu adresa cea noua.

Mulțumesc frumos și vă aștept în noua mea casă.

Cu drag,

Dunia

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Pălăria, rochia, costumul bărbătesc, întâlnire la teatru

10624940_757151821049180_8984030076279829130_nPrima piesă de teatru la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Cu mulți ani în urmă, când învățătoarea ne-a încolonat, tu îl ții de mână, ea te ține de mână, am pătruns în sala de spectacol.

Prima atracție: scaunele.
Prima acțiune: foșneala.
A doua acțiune: probabil o urecheală.

Piesa de teatru, îmi amintesc foarte bine, a provocat și a menținut starea de surescitație. În urmă, de data aceasta nu cu așa mulți ani în urmă, în urmă cu 10 ani să zicem, când am devenit un consumator de teatru, am început să separ teatrul.

Cum se face asta? Foarte simplu.

Teatrul este o clădire, o instituție, o artă, un spectacol.
Teatrul cuprinde o sală, o trupă de actori, un directorat, un repertoriu.
Teatrul presupune public.

În ultimul an aici mă joc, acesta e spațiul meu de joacă: publicul. Publicul se împarte și el în câteva categorii. Trec peste aceste categorii, nu am starea necesară să scriu despre snobii de la teatru, și mă opresc într-o durere vestimentară.

Ținutele alese de doamne, domni și domnișoare la teatru semnifică un țipăt de durere. Dacă neapărat insistați că aș fi previzilă prin lamentare, că nu mai există eleganță și rafinament ca în perioada interbelică, de aici aș scrie un alt text demonstrând cât e de falsă această afirmație, așteptați o secundă.

Eleganță și rafinament există, dar există în doze exagerat de mici. Chiar acum mă întrebam dacă publicul, cel puțin publicul timișorean stă cumva prost la capitolul stima de sine. Să fie aici o stimă atât de scăzută în ceea ce privește haina festivă?

Teatrul reprezintă cea mai bună împrejurare de a experimenta eleganța, extravaganța, armonia textilă. Pălăriile pot deveni un subiect, rochiile o puternică recomandare, un stimulent pentru a te îmbrăca doar pentru a te dezbrăca. Știți ce insinuez, nu?

Eu.

Eu sunt un consumator de teatru profesionist deja. Acum m-am întors spre public. Îl provoc uneori prin ținutele mele să-l admir. Rochiile cu tul Diana Bobar, pălăriile Cosminei Nicolescu, perlele, broșele, voaletele Josephine, mantourile și fustele Oianu, inconfundabilele note de vârf ale acelui parfum 5 încearcă să provoace prin compoziția Paulei Dunia Aldescu.

Aproape mereu încerc și mă străduiesc să provoc bunul gust în asemenea instituții. Acest text este o inițiativă. M-aș bucura de ecou.

Ecou, ecou, ecou.

Ecou pentru rochii, pălării, perle, costume, papioane și cravate.

Ecou, u, u, u.

Notă:

Fotografia îi aparține lui Marian Filip, pălăriile sunt ale mele.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Tudor. Personal Tailor, merge și așa

IMG_8547De mai bine de o oră stau în fața calculatorului. Aveam un subiect. Nu-l mai am. Sucind și mutând unghiul, am schimbat subiectul.
Intenționam să scriu despre un eveniment la care am participat săptămâna trecută.
Subiectul pe care-l aveam: prezentarea colecției primăvară-vară de la Tudor. Personal Tailor.
Subiectul pe care-l am: spațiul unde s-a desfășurat această prezentare, Bastionul Theresia.

În ultimul timp am pășit des în acest spațiu. În 10 martie am fost acolo pentru deschiderea expoziției Dincolo de liniște. În anii trecuți s-a ținut și Festivalul de literatură sub aceleași grinzi. Recapitulând prezența mea la Bastionul Theresia, am constatat cât de ofertant este spațiul.

Festival de literatură, expoziție, concert, prezentări de modă, un numitor comun: Bastionul Theresia. Mă bucur nespus de schimbarea de subiect, de la prezentare la spațiu. Eram și încă sunt derutată de poziția mea ca blogger participant la diferite evenimente. Chiar în timpul prezentării am auzit în urechea mea stângă: oare o fi vreo persoană în public care să scrie despre?

Am răspuns zâmbind: bloggerii, eu fiind unul dintre ei.

Prezentându-mă ca blogger, mi-am îndreptat spatele și am simțit trasformarea. Am privit în jur cu atenție, am observat detalii, iar mintea deja îmi povestea amănunțit despre viitorul, acum prezentul text.

Și aici deruta. Ce să fac? Cum să procedez? Nu mi-au plăcut unele aspecte ale prezentării. Să scriu un text critic? Să atac? Să mă mulțumesc cu a nota ceea ce mi-a plăcut?

Refuz să mă mulțumesc. Dacă Bastionul Theresia este ofertant, blogul meu descrie generozitatea părerii personale.

Am apreciat spațiul amenajat pentru prezentare, m-am bucurat de muzica celor de la Peregrinii, mi-a plăcut grija pentru cei care au asistat la eveniment pusă în pahare de șampanie, în apă, în diverse fructe sau delicatese.

Nu am apreciat acele cu gămălie de la pantalonii băieților care au defilat. Ce este aici made to measure, conceptul cu care Tudor vrea să pătrundă în conștiința societății românești masculine? Ce semnificație au acele ace de gămălie pentru Casa Tudor?

Pentru mine acele cu gămălie semnifică o dublă lipsă de respect, pentru Tudor și pentru publicul țintă al acestei Case, lipsă de profesionalism într-o muncă îndoită de profit contra calitate.

Nu am apreciat nici atitudinea băieților care au prezentat. Pe lângă emoțiile pe care le-au încercat, s-a observat slaba lor pregătire sau lipsa de pregătire pentru trecerea în pas prin fața privitorilor.

Încă o dată acest merge și așa românesc a făcut ravagii.

La final, în loc de punct, notez o apreciere. Cu admirație recunosc inițiativa organizatorilor de a strânge fonduri pentru copiii talentați. Am donat și eu, și susțin sufletește și pecuniar asemenea chemări la acțiune.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Gânditorul din Cabo Verde

_MG_1787Văd dalele din Unirii, îmbrăcămintea flu a prietenei mele și a mea, tarabele întinse prin piață și niște cărți lipite de un colț de masă. M-am apropiat de ele poftind la umbră și la limonadă. Am scos cu atenție una dinte ele, foarte jerpelită, legată cu o sfoară care îi despica literele.
Așa m-am întâlnit cu Darwin.

La început i-am îngrijit coperțile, iar lectura am început-o abia anul trecut. Așa am ajuns să călătoresc în Cabo Verde. De pe insulă, printre altele, m-am întors cu o statuetă, Gânditorul. Cu acest Gânditor m-am prezentat și la lansarea cărții Un vis de o zi la București.

I-am întrebat foarte curioasă pe cei din public de câte ori au adoptat poziția Gânditorului în relația lor. Eu am rămas în această poziție și în fiecare zi schimb, mut, sucesc perspectiva.

Mă muncesc foarte mult simțul proprietății și egoismul într-o relație. Ca lectură, am citit primele 50 de pagini din Gena egoistă a lui Richard Dawkins.

Cu Dawkins, a revenit și Darwin și s-a impus autoritar în mine biologia.

Biologia, psihanaliza, religia.

Natura, psihicul, morala.

Las scris aici: am renunțat la Dumnezeu ca să pot fi eu.

Las scris corect aici: am renunțat la Dumnezeul altora, al meu crește în mine în fiecare zi.

Cresc.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Cabo Verde fără cuvinte

DSC_0305 IMG_5143 IMG_5169 IMG_5252  IMG_5258 IMG_5262 IMG_5256IMG_5264

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

1933, 2015, 31 martie

Nichita-stanescu_sign

În 1933, pe 31 martie s-a născut Nichita Stănescu. În 2015, pe 31 martie, îi așez o poezie pe blog.

DACĂ TU ȘI EU…

Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.

Din categoria:Trăiri afective ale mele

Psihanaliza, culoarul meu sigur din cer și de pe pământ

_MG_1617Încerc să-mi adun mințile. Experimentez anxietatea de câteva zile. Kierkergaard mă susține prin filozofia existențialistă.
A avut loc lansarea cărții Un vis de o zi la București și am trăit, direcționată de chipuri încântate și curioase, un moment de glorie.
Înaintea gloriei am trăit, proiectând din mine, panica.
Panică, glorie și anxitate. S-au succedat în timpul și spațiul meu personal, iar acum mă simt vlăguită, mai mult, există și posibilitatea să fi murit.

Explic.

Consider că am murit. Un avion s-a prăbușit pe culoarul Barcelona-Dusseldorf. Dacă aș putea să efectuez un calcul matematic, să-mi aproximez cu cifre șansele de a mă afla în acel avion, afirmația mea rămâne valabilă, am murit.

Nu instinctul de supraviețuire mă agită acum, ci rațiunea. La lansarea cărții am purtat un tricou alb imprimat cu un mesaj dintr-una din cele 7 cărți pe care le-am citit semnate Sigmund Freud.

Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.

De câțiva ani de când am început să studiez așa cum pot și simt psihicul uman, m-am lovit de scepticismul, condescendeța și indiferența celor din jur. Am primit sfaturi pe cele mai serioase tonuri, cu cele mai disprețuitoare nuanțe să mă las de Freud, de Jung, de Adler, de Fromm, cu accent pe Freud, cu argumentul că e depășit, inactual, periculos.

Niciodată nu am detectat un pericol în cunoaștere. Am trăit însă înstrăinarea față de cei din jur care-ți resping cunoștințele despre felul de a fi omenesc. Ocupația mea de a aprofunda psihicul semnifică pentru mulți o mare pierdere de timp, cu argumentul că eu am prea mult timp.

Iar acum s-a prăbușit un avion, iar vina ar purta-o un pilot cu grave probleme psihice. Dacă este adevărat, mă și îndoiesc, dar nu-mi pot susține îndoielile, toți cei sceptici de psihanaliză, toți acei inteligenți disprețuitori se fac vinovați. Psihicul uman nu reprezintă un domeniu facil și mai ales nu poate fi tratat cu superficialitate.

Psihicul reprezintă încă un imens teritoriu necucerit, necunoscut și asta nu este părerea mea sau nu constituie un adevăr subiectiv.

Astfel, înaintez o rugăminte, lăsați-mi-l pe Freud în pace. Poate nu câștig, cum susțin unii, dar nici nu pierd nimic, cu excepția prejudecăților.

Și pierd, și am tot pierdut în ultimii ani, iar acum reușesc să spun cu calm: așa mă simt eu bine.

De ce acționez așa?

Pentru că așa mă simt eu bine, e culoarul meu sigur din cer și de pe pământ.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Dunia oficial

afis paula netAm anunțat cu foarte puțin timp în urmă că urmează schimbări pe blog. Dunia se transformă la față. Pe lângă modificarea pe care o suportă blogul, Dunia deține o pagină oficială de facebook.

Am acceptat pagina oficiala pentru că în urma mai multor întâlniri unde am purtat tratative peste tratative cu minunea de femeie care îmi poartă de grijă în acest mediu online, am admis că așa îi șade bine unui artist, cu pagină oficială.

Sunt sau nu artist? Nu aceasta este întrebarea, deși e foarte potrivită, dar nu acestui moment.

Momentul acesta descrie un anunț.

Informez cititorii mei de la București că pe această pagină vor găsi un concurs.

Câștigul: cartea Un vis de o zi.

Pretind în schimb să mi se răspundă la o întrebare. Fascinată întotdeauna de comportamentul uman, curioasă de relația dintre feminin și masculin, despre ceea ce reprezintă fiecare sex în parte, despre ceea ce manifestă fiecare sex în parte, despre ceea ce afișează unul și celălalt, adresez o întrebare unde mă interesează să pricep părerea femeii, dar și să percep, dacă e cu putință, atitudinea bărbatului.

Vreau să pricep, vreau să percep. O sarcină destul de greu, dar am avut un ajutor: Ilie Gyurcsik.

Vă aștept pe pagina de facebook.

Lin, lin, să nu se alerge, să se meargă.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Dar despre ce vorbim?!

10423706_814646438545512_4750336123351523639_nFoarte rar mă uit la televizor, așa se face că am pierdut tot spectacolul cu Mihaela Rădulescu. În schimb mi-e foarte proaspătă în minte ultima pățanie a lui Sponge Bob și Patrick.

Mai des ascult radioul. Merg cu mașina, iar în acel interval, îmi permit să mai iau contact cu tot ce înseamnă mondenitate. Prin prisma radioului, a revenit și mi-am reamintit expresia despre ce vorbim. Rostită pe un ton.
Dar despre ce vorbim?! Cam așa, sper să vă ajute semnele de exclamație.

Unele persoane folosesc această expresie ca pe un argument. Nu mă întrebați pe mine de ce. Și eu mă întreb de ce. Ce subliniază?

Uite așa, chestionându-mă, m-am trezit cu gândul la Livius Ciocârlie și la cuvântul defetist. De la Livius Ciocârlie am învățat eu acest cuvânt. Iar expresia dar despre ce vorbim mi se pare că subliniază prin suspin ceea ce exprimă prin sens cuvântul defetist.

Nu o să notez aici definiția cuvântului. Îmi place să-mi trimit cititorii la DEX sau la oricare alt dicționar.

Dacă e cineva curios și caută în dicționar, m-aș bucura, aș aprecia, vă rog să-mi lăsați scris dacă sunteți sau nu sunteți de acord cu observația mea.

Dar despre ce vorbim?!

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

studentul Actual

IMG_5193În ultima lună am tot dat nas în nas cu dezamăgirea, dezamăgirea profesorilor. Elevii și studenții de azi nu mai citesc.
Nu îi mai pot face să citească câteva pagini dintr-o carte, o carte citită nici nu mai îndrăznesc să spere, de pretins nici nu poate fi vorba.

Asta ar fi teza despre citit.

O antiteză, a unei tinere femei, femeia care îngrijește acest blog, ar conține următoarele mărturisiri.

Acum nouă ani, când am terminat eu facultatea, am ascultat la un curs diagnosticul unui profesor despre generația mea: suntem cea mai obosită generație.
Colegii mei, unii, aici lucrăm fără a generaliza, își scoteau comentariile la cărți de pe internet. Nu aveam acces nelimitat la internet, dar am experiența epocii internet-cafe-urilor.
În prezent, profesorii ne consideră o generație bună prin comparație cu studenții de azi.

Rândurile de mai sus nu reprezintă o antiteză, dar aș putea corecta prin următoarea afirmație: tinerii citesc, citesc acum, au citit întotdeauna și o vor face și în viitor.

Ceva s-a schimbat totuși.

Da, s-a schimbat.

În primul rând s-a mărit numărul de studenți. Oricine face facultate. Obținem diplome fără pasiune, fără vocație, fără inteligență. Le obținem din nevoia de a ne alinia unor aberante cerințe ale societății.

În al doilea rând, a dispărut frica de profesor, de râsul lumii, de restanțe, de părinți. Individul s-a afirmat puternic în ultimii ani. Personal mă bucur de această a doua observație, de această transformare. Nu mă bucură interpretarea acestei afirmări a individului, dar mă entuziasmează pierderea puterii profesorului asupra psihicului elevului și studentului. Eu constitui un exemplar schilodit psihic și sufletește de profesori care nu au ce căuta în învățământ.

În al treilea rând, informația. Accesul la informație e copleșitor. Internetul a detronat exclusivitatea profesorilor la cunoașterea pe un subiect. Aici o să-l amintesc pe Noica. În sfârșit s-a ajuns la îndemnul lui, profesorul să fie un mijlocitor între student și sinele acestuia.
Oricâtă informație avem la dispoziție, nu o putem gestiona corect și educativ. Se impune profesorul ca mijlocitor între studenți și cantitatea de informație.

Am identificat deja o nevoie, nevoia de profesor, dar nu de un profesor justițiar, ci de un profesor capabil să înțeleagă nevoile studentului actual.

Reiau teza profesorilor dezamăgiți. Studenții nu mai citesc.

Dar ce faceți voi, domnilor profesori, pentru a citi cei tineri?

Veniți cu două foi A4 de bibliografie? Cu cataloage pline de titluri cu foarte multe cuvinte necunoscute? Pretindeți un interes și o sete de cunoaștere?

Există și interes, există și sete de cunoaștere, dar s-a schimbat prezentarea. Și domnii profesori primesc acum lucrări scrise pe calculator, nu de mână.

Fix în acest moment risc să-mi anulez tot discursul printr-o lipsă, lipsa unei soluții. Nu dețin așa ceva. General și obiectiv știu ce trebuie făcut. Am și început deja cu identificarea nevoilor și am stabilit că este nevoie de profesor ca mijlocitor.

Apoi să se identifice celelalte nevoi ale studentului actual, cu accent pe actual, o să-l scriu cu majusculă, Actual.

Cu nevoile identificate, numite, există șanse reale de a provoca studentul Actual să citească. Poveștile nu s-au schimbat, iar fascinația se dezlănțuie acum, ca și în anii pe care profesorii îi consideră de glorie.

Cu drag, pentru studentul Actual în care am încredere.

Din categoria:Trăiri afective ale mele, ,

Schimbarea la față a Duniei

10917365_629212033891778_5773287506755208551_nAm niște dorințe grozave. Îmi doresc uneori să merg la școală, să mai descopăr ceva nou, să mai învăț, să mai aprofundez. Îmi doresc alteori compania unor oameni frumoși, să le observ, să le percep și să-mi revină calitatea lor umană.

Am strâns atâta admirație în mine pentru laturile esențiale ale ființei umane încât mă trezesc uneori compătimind unele persoane pe care le văd alăturându-se cu niște oameni de o calitate îndoielnică.

La exterior se instalează o rigiditate. Corpul nu mai mișcă, ochii se retrag parcă în fundul capului, iar la interior mă tânguiesc. Mi-e dat să asist la bătălia de la Waterloo. Napoleon este învins! Napoleon este învins! Simțurile toate îmi sunt atunci în alertă.

Oare stă în putința mea să fac ceva? Am puterea necesară să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Comportamentul și atitudinea mea s-au schimbat în timp. A fost un proces lent, aproape că nu am simțit, dar m-a copleșit rezultatul. O frunte semeață.

Ca exemplu, o să amintesc de participările mele la evenimentele desfășurate la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Când am pășit pentru prima dată la sediul revistei Orizont, prin 2004, descriam o căprioară ce tocmai a scăpat de un vânător. Alegeam un colț, mă așezam, uneori chiar cu genunchii apropiați și palmele lipite de ei. Apăsam din când în când ușor genunchii. Să potolesc tremurul, să șterg suprafața pielii nădușite.

Îmi era destul de greu să urmăresc discursul, multe cuvinte necunoscute care mă trimiteau la dicționar. Asta dacă reușeam să le țin minte, căci tehnologia nu ajunsese în epoca Iphone-ului. Acum am instalat pe telefon DEX-ul. Încă mi-e necesar la aceste întâlniri.

Ultima întâlnire: lansarea volumului: Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.

La o distanță de 10 ani, mai bine de 10 ani, am pășit trufașă la Orizont. Mi-am fost suficientă mie intelectual să suport discursul și să mă bucur de el. Două minute. Două minute sunt necesare pentru a realiza că atmosfera cuprinde ceva savant. Departe de limbajul străzii, într-un puternic înveliș academic, am admirat atâtea minți strălucite. Le-am adulmecat cu superbul meu nas și am simțit sudoarea minții. M-am bucurat de calitatea umană, de frumusețea construită a omului, de puterea lui de sublimare.

Și de aici, pot să argumentez, să subliniez părerea mea de rău când văd o alăturare nepotrivită de oameni. Oamenii ar trebui să se sprijine, să se ridice, să se despartă simțindu-se mai bogați sufletește și intelectual. De fiecare dată când părăsesc sala de la sediul revistei Orizont, mă simt extraordinar de îmbunătățită. În primul rând descopăr întotdeauna un cuvânt nou. Ultimul: perihoreză.

Am povestit despre aceste întâlniri și am sperat să fixez următoarele în conștiința cititorilor:

lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
– mediul academic necesar ca un raport al nostru privind setul de valori după care ne ghidăm în viață
– schimbarea mea de comportament din 2004 până în 2015 cu un rezultat: fruntea semeață.

Așadar, am puterea să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Nu știu dacă pot, dar o să mă străduiesc. Blogul acesta o să suporte o schimbare la față, Schimbarea la față a Duniei.

Dunia o să se implice foarte mult în promovarea calității prin trimiterea la cărți, teatru, activități care solicită mintea.

Am stabilit obiective, activități, un scop. Scopul e ușor de ghicit.

Recunosc: aștept rezultate și mă bazez pe această comunitate din jurul Duniei.

Dunia pentru o viață străbătută de laturi esențiale care se deosebesc de primitivismul copleșitor.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Programat să fii

IMG_3684Am ajuns cioraniană. Am citit puține cărți semnate Emil Cioran, așadar, nu lectura m-a determinat să-mi asum acest titlu aproape academic.
Am ajuns cioraniană prin suferință.
Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.

Fraza îi aparține lui Cioran și azi o înțeleg atât de bine. O înțeleg și mi se pare atât de minunat că am devenit capabilă să îi permit să mă împresoare.

Înconjurată din toate părțile de durere, chiar am încetat să fiu o marionetă. Nu am crezut cuvintele lui Cioran, le-am experimentat.

Cea mai mare durere a mea: nu am știut mulți ani să fiu. În prezent merg pe drumul cel bun.

Din copilărie, după dezvoltarea Eului, mi s-a spus și arătat cine sunt Eu. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Oare de ce adulții nu se întreabă ce semnificație are rușinea pentru copii? Copiii nu cunosc rușinea, dar li se spune și li se arată: ești rușinos și drumul tău duce în direcția aia.

Și altfel puțini copii descoperă cine sunt. Zbătându-ne toată viața între plăcere și neplăcere, dezvoltăm mecanisme de apărare. Toate neplăcerile formează și deformează caracterul, afectează personalitatea. Ipocrizia și egoismul cuceresc mult teritoriu psihic. Nimeni nu vrea să sufere, iar durerea este cel mai autentic sentiment.

În orice situație neplăcută din viață, în orice situație tragică din viață, durerea e acolo, dar majoritatea oamenilor o ignoră, o neagă, o înăbușesc.

Când iubitul te înșală, când prietenii se poartă urât, când părinții te desconsideră, exemple puternice prin paleta de suferință, de cine asculți? Ce stimul interior se impune la exterior?

Răspund, îmi iau acest drept, nu răspund în numele tuturor oamenilor, ci a majorității copleșitoare, cei mai mulți ascultă și se supun nervilor și orgoliului.

Dacă ar fi posibilă atunci o proiecție, să ne vedem sforile de la mâini și de la picioare. Ah! Ce păpuși hâde, ce păpuși întruchipăm!

Nervii și orgoliul ne paralizează mintea. Mecanismul de apărare, un automatism, se declanșează și de cele mai multe ori atacă.

Atacul reprezintă doar o reacție a psihicului uman. Avem atac, fugă și paralizie. Cei mai mulți atacăm. Și nimeni nu ascultă de durere. Eu am încercat. Am luat aminte de ea și am simțit cum egoismul, simțul proprietății și ipocrizia își pierd toate puterile.

Le-am simțit cum se scurg din întreaga mea alcătuire. Și atunci am avut un contact și o privire lucidă în mine. Mi-am recunoscut durerea, durerea mea cea mai mare: nu știu cine sunt.

Și m-am zărit. Sunt și exist în acest corp. Sunt și exist.

Am ajuns cioraniană. Suferința este singurul sentiment autentic. Durerea îți permite să te scuturi de toate metehnele și să-ți recunoști și să le recunoști celor apropiați:

Mă doare.

Asta sunt. Mă doare.

Și astfel, adio reproșuri, adio cuvinte urâte, adio ambiții, adio.

Nu prin geniu, ci prin suferinţă, numai prin ea încetezi să fii o marionetă.

Notă: valabil doar pentru oamenii dispuși să se cunoască și să fie ei înșiși.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Persona

IMG_4544Azi doar o întrebare: cum ne-am trăi viața fără egoism și ipocrizie?

Mi-ar plăcea și m-aș bucura de răspunsuri.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Un punct negru pe o suprafață albastră: Cabo Verde

2Puțină atenție!
Azi plecăm în Atlantic. Eu am un deget fix în ocean, fix în Cabo Verde. Pe biroul unde scriu eu conținutul acestul mirobolant blog am un glob geografic. În spatele biroului unde scriu conținutul aceluiași mirobolant blog, se află o hartă politică a lumii.

Mă fascinează hărțile. Am chiar și un tricou cu o hartă fantezistă.

Cu harta și globul am ajuns prima dată în Cabo Verde. Am apăsat cu degetul la fel de intens ca emoțiile care mă încercau. Câteva punctulețe negre pe o imensă pată albastră. Această reprezentare laică m-a umplut de angoasă într-una din nopțile petrecute pe insula Sal.

După-amiezile pe această insulă s-au asemănat prin felul cum le-am petrecut. În fiecare zi la terasă de pe plajă cu o carte în mână. Am avut următorii parteneri: Andrzej Kusniewicz, Darwin, Ernst Junger, Patrick Modiano și Basarab Nicolescu. Am petrecut identic, dar am simțit divergent prin atitudinea conturată de cărți.

Despre noaptea pe care vreau s-o schițez acum, despre starea de angoasă de care am amintit, cred că au devenit posibile și prin lectura lui Kusniewicz. S-au desprins din file cuvinte care s-au fixat în memorie. Când mă impresionează o carte sau ceva dintr-o carte, am senzația că mi s-a prelungit corpul cu o coadă. Am o coadă după mine de care nu scap câteva zile.

Sub influența Lecției de limbă moartă, sub fascinația oceanului și a murmurului de oameni de la barul de pe plajă, m-am așezat la somn agitată.

Simțeam că va urma ceva care îmi va displăcea. Atunci mi-am amintit harta deasupra biroului, globul de pe birou. Le-am revăzut și am închis ochii cu frică.

Sunt singură la dracu în praznic! Asta mi-am zis.

S-a produs atunci un scurtcircuit prin puterea minții de a-și reprezenta ceea ce cunoaște. Imensul oceanului m-a copleșit. Punctulețele negre pe o suprafață mare de albastru. Eu mă aflam pe acel mic, mic, dar mic punctuleț negru.

Ah, cât m-am zvârcolit în așternut. Am așezat perna, am bătut perna, am privit atentă, am pândit concentrată.

Coada nu stătea nici ea liniștită. Locotenentul Kiekeritz cu pasiunea lui pentru icoane, cu destinul lui, cu meditațiile lui: Din păcate, după cât se pare, n-o să vă pot ajuta în nici o privință. Nu sunt în măsură să vă schimb destinul și nici să lupt cu răul. Dacă, ceea ce vă înconjoară, este cu adevărat rău. Nu ține de competența mea. Nu sunt nici exorcist și nici duhovnic. Și pe lângă asta, cu cine sau cu ce ar fi să lupt? Și la ce bun? Nu știm nimic unul despre celălalt. Trăim în gol. Doar uneori ni se pare că vedem sau ni se arată ceva ca prin ceață, dar nimeni nu știe exact ce este cu adevărat.

În gol, cu sentimentul de gol am adormit.

Nici de competența mea nu a ținut să lupt în acel moment cu angoasa. Mi-am adormit trupul și am lăsat mintea la joacă cu inconștientul.

S-au jucat, s-au descurcat, a doua zi m-am întovărășit cu Basarab Nicolescu. Și așa m-am hotărât să încept un doctorat.

Punct.

Din categoria:Trăiri afective ale mele,

Farmecul, absurditatea și grotescul nunții

11038739_944630112213810_6135712047921645460_nVă mărturisesc că nu mă gândesc întotdeauna la sex. Toată ziua, toată noaptea. Fifty Shades of Grey prezintă viața între sex și altceva, un altceva neesențial aproape, dar eu am diverse gânduri. De exemplu îmi place foarte mult să mă joc cu semnificațiile nunții, o nuntă fie în cer, fie pe pământ.

În oraș au apărut tot mai multe panouri publicitare având ca subiect acest eveniment. În ultimii ani lumea se confruntă cu o industrie în care mireasa și mirele reprezintă mijlocul de producție și bunul de consum. S-a dezvoltat o afacere pentru o zi, nu orice zi, ci cea mai fericită zi din viața unei femei.

Subliniez ironia mea fină. În colțul gurii stă ștrengar un zâmbet.

Mi-am amintit nunțile la care am participat în copilărie. Vreau să-i fac dreptate copilăriei, și eu vreau asta, oare cine și-a mai propus asta, și notez aici că în trecut o nuntă, participarea la o nuntă mă înfiora. Într-o stare febrilă, nu puteam să scap de sentimentul că iau parte la un eveniment care deține puterea de a schimba viața prin valoarea intrinsecă. Habar nu aveam ce înseamnă intrinsec, dar experimentam stări extraordinar de intense prin impresionabilitate.

În timp am descoperit multe dintre regulile căsniciei și am pierdut starea febrilă. Cu acest gând conștient, privind panourile publicitare, într-o joacă cu mine însămi, mi-am imaginat cum aș fi trăit acest eveniment la diferite vârste până în prezent.

La 20 de ani mi-aș fi făcut fericiți părinții. M-aș fi măritat acceptând tot ceea ce ei consideră a fi o nuntă pentru toți ceilalți mai puțin pentru mire și mireasă.
Aș fi acceptat împețitul, aș fi jucat în fața casei, aș fi călcat găleți, mușcat colaci, aș fi, aș fi, dar n-aș fi fost deloc.

La 25 aș fi făcut compromis. Cu o ureche la părinți, puțin cam surdă, iar cu cealaltă la nevoile mele. Nevoile mele atunci descriau o nuntă elegantă, florală, cu slujbă la biserică și petrecere. Aș fi fost și n-aș fi fost.

La 30 de ani nu prea știu ce vreau, sigur știu ce nu vreau. Nu vreau slujbă la biserică și rude care-și dau cu părerea. Nu vreau coc și gene false. Nu vreau să zâmbesc unor oameni care au venit din obligație. La 30 m-aș strădui să fiu.

Eu sunt simplă, dar extravagantă, eu aș fi mireasa, una anume, nu o proiecție a mamei și a percepției societății. Mi-ar plăcea să fiu fericită în toată această industrie, industrie căreia îi simt farmecul, cum îi simt absurditatea și grotescul.

Nu știu, propun și eu, parcă tot în favoarea acestei industrii unde și eu muncesc, ca fiecare cuplu să-și reînnoiască contractul din zece în zece ani, căci oamenii chiar se schimbă. Sau chiar la doi ani, Simone și Sarte au încercat astfel și au trăit în armonie foarte mulți ani.

Bineînțeles această propunere nu este valabilă la acele femei care experimentează cea mai fericită zi din viața lor când devin doamne.

M-am fericit de prea multe ori domnișoară fiind, nu aș putea să fiu nedreaptă, dar aș putea să nu-mi încap în piele de fericire în ziua nunții.

Chiar aș putea.

Din categoria:Trăiri afective ale mele

Cuvinte de vânzare

Momentan citesc…

Iulie 2017
L M M M V S D
« Apr    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  
Adopta un caine si castiga dragostea lui neconditionata

Arhive