Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Schimbarea la față a Duniei

10917365_629212033891778_5773287506755208551_nAm niște dorințe grozave. Îmi doresc uneori să merg la școală, să mai descopăr ceva nou, să mai învăț, să mai aprofundez. Îmi doresc alteori compania unor oameni frumoși, să le observ, să le percep și să-mi revină calitatea lor umană.

Am strâns atâta admirație în mine pentru laturile esențiale ale ființei umane încât mă trezesc uneori compătimind unele persoane pe care le văd alăturându-se cu niște oameni de o calitate îndoielnică.

La exterior se instalează o rigiditate. Corpul nu mai mișcă, ochii se retrag parcă în fundul capului, iar la interior mă tânguiesc. Mi-e dat să asist la bătălia de la Waterloo. Napoleon este învins! Napoleon este învins! Simțurile toate îmi sunt atunci în alertă.

Oare stă în putința mea să fac ceva? Am puterea necesară să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Comportamentul și atitudinea mea s-au schimbat în timp. A fost un proces lent, aproape că nu am simțit, dar m-a copleșit rezultatul. O frunte semeață.

Ca exemplu, o să amintesc de participările mele la evenimentele desfășurate la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Când am pășit pentru prima dată la sediul revistei Orizont, prin 2004, descriam o căprioară ce tocmai a scăpat de un vânător. Alegeam un colț, mă așezam, uneori chiar cu genunchii apropiați și palmele lipite de ei. Apăsam din când în când ușor genunchii. Să potolesc tremurul, să șterg suprafața pielii nădușite.

Îmi era destul de greu să urmăresc discursul, multe cuvinte necunoscute care mă trimiteau la dicționar. Asta dacă reușeam să le țin minte, căci tehnologia nu ajunsese în epoca Iphone-ului. Acum am instalat pe telefon DEX-ul. Încă mi-e necesar la aceste întâlniri.

Ultima întâlnire: lansarea volumului: Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.

La o distanță de 10 ani, mai bine de 10 ani, am pășit trufașă la Orizont. Mi-am fost suficientă mie intelectual să suport discursul și să mă bucur de el. Două minute. Două minute sunt necesare pentru a realiza că atmosfera cuprinde ceva savant. Departe de limbajul străzii, într-un puternic înveliș academic, am admirat atâtea minți strălucite. Le-am adulmecat cu superbul meu nas și am simțit sudoarea minții. M-am bucurat de calitatea umană, de frumusețea construită a omului, de puterea lui de sublimare.

Și de aici, pot să argumentez, să subliniez părerea mea de rău când văd o alăturare nepotrivită de oameni. Oamenii ar trebui să se sprijine, să se ridice, să se despartă simțindu-se mai bogați sufletește și intelectual. De fiecare dată când părăsesc sala de la sediul revistei Orizont, mă simt extraordinar de îmbunătățită. În primul rând descopăr întotdeauna un cuvânt nou. Ultimul: perihoreză.

Am povestit despre aceste întâlniri și am sperat să fixez următoarele în conștiința cititorilor:

lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
– mediul academic necesar ca un raport al nostru privind setul de valori după care ne ghidăm în viață
– schimbarea mea de comportament din 2004 până în 2015 cu un rezultat: fruntea semeață.

Așadar, am puterea să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Nu știu dacă pot, dar o să mă străduiesc. Blogul acesta o să suporte o schimbare la față, Schimbarea la față a Duniei.

Dunia o să se implice foarte mult în promovarea calității prin trimiterea la cărți, teatru, activități care solicită mintea.

Am stabilit obiective, activități, un scop. Scopul e ușor de ghicit.

Recunosc: aștept rezultate și mă bazez pe această comunitate din jurul Duniei.

Dunia pentru o viață străbătută de laturi esențiale care se deosebesc de primitivismul copleșitor.

Reclame

Filed under: Trăiri afective ale mele,

Dunia cu burka

Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.

Filed under: Trăiri afective ale mele, , , , , ,

Editura Brumar

Am fost ieri, împreună cu câțiva bloggeri din Timișoara, Richie, Bogdan, Ovi și Andreea, la editura Brumar.
În timp ce-l ascultam pe Gabriel Timoceanu vorbind despre începuturile editurii Brumar sau despre crochiurile lui Șerban Foarță, eu m-am pierdut puțin din imediat. M-am îndepărtat cu gândul până am ajuns în facultate, prin anul 2005.
Prin 2005 cred, fără a fi absolut deloc sigură, pe o alee întunecoasă a complexului studențesc, am pășit sfioasă în spațiul cafenelei sau fostei cafenele, nu am habar dacă mai există, MV.
La intrare ne-a întâmpinat zâmbind Robert Șerban, iar în interior, într-o lumină atât de prost împrăștiată, se citea poezie, poezia lui Adrian Bodnaru, amintire de care iar nu sunt sigură, și se bea vin. Vin și poezie, lichid și spirit din plin pentru ca un student să devină plin de entuziasm.
Mi-am recuperat ieri această amintire la editura Brumar și am reușit chiar să pun și câteva întrebări. Notez acest lucru, este de notat, de obicei stau mută, nu ca să nu strivesc corola, ci pentru că am oroare de întrebările neinspirate. Ieri am întrebat, am aflat că editura Brumar, la inițiativa lui Andrei Ruse va scoate o colecție nouă, proaspătă, exclusivă, colecția Blogger. Nu spun acum și cine este primul blogger publicat, onorurile să-i aparțină lui Andrei Ruse.
Pe lângă editură, am vizitat și tipografia. În tipografie eram nerăbdătoare să ajung, căci ca orice iubitor de carte, mă fascinează drumul cărții. Ieri am urmărit oarecum acest drum, fără să înțeleg atât de mult, dar mi-a devenit clar că nu este deloc ușor să muncești la tipărirea unei cărți. În tipografie nu este loc de iubire de carte, în tipografie cartea e doar obiect, cartea nu manifestă nimic, ci devine. Devine lucru bine făcut sau lucru prost făcut, de aceea responsabilitatea oamenilor dintr-o tipografie este imensă.
La un moment dat am inspirat puternic și de la carte am ajuns la copiii străzii. Mirosurile fac ravagii în simțiri, te scot dintr-un concret și te aruncă în abstract. Copiii străzii nu sunt abstracți, dar păreau ieri într-un tablou plin de cărți, afișe și albume, calde sau mai puțin calde din tipografie.
Am părăsit Brumarul și oamenii de la Brumar mulțumită de instituție, mulțumită de oameni, și cu speranță. Calitatea nu este neapărat o dorință satisfăcută în vis, calitatea poate fi palpabilă, iar această afirmație nu stă într-o senzație, ci într-o certitudine, certitudine susținută de cei 19 ani de experiență ai editurii Brumar.

Filed under: Trăiri afective ale mele, , , ,

Cuvinte de vânzare

Momentan citesc…

octombrie 2019
L M M J V S D
« apr.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  
Adopta un caine si castiga dragostea lui neconditionata

Arhive