Dunia

flori de camp, sirop de zmeura, curcubee, oameni si carti

Curs de filozofie povestită XVI

Într-o dipoziție romantică reiau cursul de filozofie povestită. Recomand să fie consumat cu Sonata lunii a lui Beethoven, un romantic, un geniu romantic de altfel, căci azi despre Romantism o să povestim.

 

 

Ne transpunem, așadar, la sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XIX-lea.
Romantismul a început în Germania ca reacție față de glorificarea unilaterală a rațiunii în epoca Luminilor.

Noile cuvinte de ordine: sentiment, fantezie, trăire și nostalgie.

În Romantism, individul luat în sine a căpătat liberă trecere în ce privește interpretarea cu totul personală a existenței. Cultivarea eului aproape nu a avut limită. Aceasta a dus la o supralicitare a geniului artistic.

Exemplu: Beethoven. Personalitatea dă expresie propriilor sentimente și nostalgii. Bach și Handel își compuneau operele în onoarea lui Dumnezeu.

Schiller: activitatea artistului este ca un joc și numai când se joacă omul este liber, căci atunci el își face propriile legi.
Romanticii credeau că numai arta ne poate aduce mai aproape de inexprimabil.
Artistul are un fel de imaginație creatoare în stare să nască o lume. Granița dintre vis și realitate dispare.
Novalis, lumea devine vis și visul devine realitate.

Dorul după ceva depărtat și de neatins era tipic romantic, jinduiau și după o vreme trecută și dispărută. Se preocupau de latura noptatică a vieții, de întunecat, nefiresc, straniu, mistic.

Romantismul a fost un fenomen orășenesc. Romanticii tipici erau tineri, de multe ori studenți, deși nu se arătau deosebit de zeloși în ceea ce privește studiul.
Mișcarea romantică – o primă revoltă a tineretului în Europa.
Trândăvia era idealul geniului și inerția prima virtute romantică. Era datoria romanticilor să-și experimenteze viața sau să viseze la așa ceva.

Iubirea romantică: marea carte despre iubirea inaccesibilă este romanul în scrisori al lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, 1774. Ea se termină cu sinuciderea lui Werther, care se împușcă pentru că nu o poate avea pe cea pe care o iubește.
Pretutindeni pe unde a apărut romanul, a crescut numărul sinucigașilor. În Danemarca și Norvegia cartea a fost de aceea interzisă o vreme. Nu era neprimejdios să fii romantic. Erau în joc sentimente puternice.

Trăsăturile importante ale Romantismului: nostalgia după natură și o adevărată mistică a naturii.

Îndărăt la natură, cuvintele lui Rousseau.

Schelling (1775-1854) a încercat să anuleze separarea dintre spirit și materie. El zicea că materia este o inteligență vie.
Schiller vedea în natură un spirit al lumii, dar el vedea acest spirit al lumii și în conștiința oamenilor. Natura și conștiința omenească sunt o expresie a unuia și aceluiași lucru.
Acest spirit al lumii poate fi căutat în natură ca și în propria simțire.
Novalis: înspre înăuntru merge drumul cel tainic.
Omul poartă în sine întregul univers și deci poate trăi cel mai bine taina lumii atunci când se retrage în sine.

Romantismul a contribuit la a confirma sentimentul propriei identități în fiecare națiune individuală.

Există 2 forme ale Romantismului:
– romanticii care s-au preocupat de natură, de sufletul lumii și de geniul artistic
– romantismul național, romanticii care se interesau de istoria poporului, limba poporului și mai ales de întreaga cultură populară.
Poporul era considerat a fi un organism care-și dezvoltă propriile posibilități, exact ca natura și istoria.
Ceea ce unea aceste 2 forme de manifestare ale Romantismului era cuvântul de ordine organism. Atât o plantă cât și un popor sunt un organism viu.

Basmul a fost idealul literar al romanticilor, cam tot astfel cum teatrul a fost forma artistică a Barocului. El dădea poeților posibilitatea de a se juca cu propria lor putere creatoare.
Romanticii concepeau ceea ce ei numeau sufletul lumii ca pe un eu care creează într-o stare mai mult sau mai puțin proprie visului, lumea întreagă.

Dumnezeu are o latură nocturnă.

Actul creației nu se petrecea întotdeauna în mod foarte conștient.

Poetul avea senzația că istoria pe care o scrie el provenea dintr-o forță lăuntrică proprie.
Dar tot el putea să înfrângă această iluzie. Putea să intervină în povestire prin mici comentarii ironice pentru cititor și atunci cititorului i se amintea dintr-o dată că basmul tocmai asta era, un basm.
Această formă a întreruperii iluziei o numim ironia romantică.

Aici se sfârșește cursul, o să revin cândva cu Hegel.

Reclame

Filed under: Curs de filozofie povestită, , , , , , , , , , ,

Curs de filozofie povestită XIII

Au trecut aproape două luni de la ultimul curs de filozofie povestită. Ultima dată am vorbit despre David Hume, iar azi o să scriem o pagină despre George Berkeley.
George Berkeley a trăit între anii 1685- 1753.
Opera sa principală: A Treatise Concerning the Principles Human Knowledge.
A fost filozof și episcop irlandez, unul dintre cei mai consecvenți empiriști.
Credea că filozofia și știința vremii constituiau o amenințare pentru concepția creștină despre lume.

Berkeley se îndoiește că lumea fizică ar fi o realitate, așa cum au susținut Locke, Descartes, Spinoza.
El susține că singurul lucru care există este ceea ce simțim. Noi nu simțim materia sau materialul. Nu simțim lucrurile ca fiind lucruri.

Exemplu: izbim cu pumnul în masă. Simțim ceva tare; impresia senzorială despre ceva tare, dar materia mesei nu o simțim.

Unui om i se poate sugera că simte tot felul de lucruri. Prin hipnoză simți căldură, frig, mângâieri, lovituri.

Așadar avem întrebarea: ce ne determină să simțim tare când lovim o masă?

Berkeley credea că ar fi voința sau spiritul. Ideile noastre au o cauză în spirit. Sufletul poate fi cauza reprezentărilor noastre. Spiritul influențează totul.
Spiritul este firește Dumnezeu. Existența lui Dumnezeu este simțită de noi în mod mai limpede ca existența omenească.
Tot ceea ce vedem și simțim este un efect al puterii lui Dumnezeu.
Dumnezeu este prezent în conștiință și provoacă ideile și senzațiile cărora noi le suntem expuși.
A fi sau a nu fi nu este suficient. CE suntem?
Suntem oameni adevărați din carne și sânge? Lumea constă din lucruri adevărate sau suntem doar înconjurați de conștiință?

Berkeley se îndoiește de realitatea materială, de timp și de spațiu că ar avea o existență independentă. Trecerea timpului și spațiului se poate afla doar în conștiința noastră.

Acesta a fost George Berkeley. La următorul curs o să ne reîntâlnim în Iluminism.
Mai vreau să amintesc că acest curs îl fac după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Filed under: Curs de filozofie povestită, , , , , ,

Curs de filozofie povestită XII

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.

Filed under: Curs de filozofie povestită, , , , , , , ,

Cuvinte de vânzare

Momentan citesc…

octombrie 2019
L M M J V S D
« apr.    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  
Adopta un caine si castiga dragostea lui neconditionata

Arhive