Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.
Filed under: Trăiri afective ale mele, bunic, pardesiu, spital, stimă de sine
Dunia 