Flămândă de oameni

Pentru mine, marea, șezlongul și soarele înseamnă lectură. O deosebită plăcere mă cuprinde când îmi număr zilele de șezlong. Descriu o relaxare a minții alpha, dar pot ajunge și la theta. Cerul ajută și el mult. Las uneori cartea pe piept și mă pierd în albastru.
Ultimele mele zile de șezlong ale anului în curs le-am petrecut cu Kazuo Ishiguro, Rochefoucauld și Patrick Suskind.
Unele cărți, recunosc, nu ajung decât în memoria mea de scurtă durată. Altele însă, am descoperit că au lăsat moșteniri. Am moștenit de la Huxley cvartetul Heilinger Dankgesang de Beethoven, de la Ishiguro tratatul de la Versailles. Cu lectura Rămășițele zilei s-a fixat foarte bine în mine acest tratat. De la Suskind m-am entuziasmat cu ideea unei izolări. Personajul lui a petrecut ani de zile, parcă 7, singur pe munte.
7 ani de sine, 7 ani de suficiență. Descriu acum sentimental puțin invidia. Aș vrea să-mi fie și mie suficient sinele, să-l explorez, să-l scrutez, să-l scutur, să-l incit.
Totuși nu sunt personaj, iar eu sunt flămândă de oameni. Mai nou, flămândă de Beethoven și de Stravinski.

Filed under: Trăiri afective ale mele, Beethoven, carte, șezlong, mare, moștenire, soare

Leagănul

Deoarece ieri am vorbit de Leagănul lui Lucian Blaga, mă simt datoare să pun azi pe blog întreaga poezie.

Lucian Blaga – Leagănul

Eram așa de obosit
și sufeream.
Eu cred ca sufeream de prea mult suflet.

Pe dealuri zorile își deschideau pleoapele
și ochii înroșiți de neodihnă.

Pierdut – m-am întrebat:
Soare,
cum mai simți nebuna bucurie
de-a răsări?

Și-n dimineața-aceea fără somn
cum colindam cu pași de plumb
într-un ungher ascuns am dat de-un leagăn.
Păianjenii-și teșeau în el măruntele lor lumi,
iar carii-i măcinau tăcerea.

L-am privit cu gândul larg deschis.
Era leagănul
în care-o mână-mbătrânita azi de soarta mea
mi-a legănat
întâiul somn și poate-ntâiul vis.

Cu degetele amintirii
mi-am pipăit
încet,
încet,
trecutul ca un orb
și fără să-nțeleg de ce
m-am prăbușit și-n hohote
am început să plâng deasupra leagănului meu.

Eram asa de obosit
de primăveri,
de trandafiri,
de tinerețe
și de ras.
Aiurind mă căutam în leagănul bătrân
cu mâinile pe mine însumi
– ca prunc.

Filed under: Trăiri afective ale mele, bucurie, leagănul, Lucian Blaga, obosit, primăveri, prunc, soare, tinerețe