Calendarul ne arată într-adevăr că trăim zile și sărbători de sfârșit de vară, dar toropeala oamenilor cauzată de soare ignoră ultimele și trăiește doar zile fierbinți de vară.
De aproape o săptămână stau la casa mea părintească de unde pot să admir Dunărea la orice oră a zilei, iar acest fapt mă umple de fericire. Să privesc doar minunatul meu fluviu și mă fâstâcesc. M-am născut într-un loc de poveste, eu născocesc povești doar pierzându-mi ochii pe Dunăre și pe munți.
Seara, apusurile nu le pot așeza în cuvinte, dacă aș putea cumva să împrumut ochii sau sufletul, atunci orice om care nu a trecut prin locurile astea ar înțelege ce dragoste port eu acestui loc.
Cu conștiință sau fără conștiință, când aș respira aerul din malul Dunării, când aș vedea apusul de pe o stradă prăfuită din Schela Cladovei, m-aș recunoaște aservită acestui loc.
Cerul se îndură aici, se îndură de suferințele oamenilor primenindu-se în fiecare seară în culori bezmetice. Nuanțele seduc, pun pur și simplu stăpânire pe simțurile celui care își ridică ochii la cer.
Azi îmi dădui seama că aici privesc cerul mai mult ca la Timișoara, dar ca explicație nu pot decât să formulez următoarea notă, aici cerul e mai aproape de mine, mă ademenește cu tăceri, cu purtări suverane de frumusețe.
Îmi pare rău că nu am o fotografie ca să întăresc cuvântul cu imaginea.
Filed under: Trăiri afective ale mele
Dunia 
Cerul de la Gărîna nu e la fel ca cerul de la Cheia!
Și dacă tot e același cer – de ce nu-l percepem la fel?
Pînă la urmă ne obișnuim fiecare cu ”propriul” cer, iar cel adevărat ajungem să nici nu-l vedem))
Cu ani în urmă un ins – ajuns artist, care trăia exclusiv din artă la Paris – mi-a povestit cum tăind din coroanele copacilor din jur și-a făcut propria configurație a cerului…care e doar al lui!
Dar asta se întîmpla în pădurea Băneasa; la Paris, sunt sigur, nu și-ar fi permis astfel de extravaganțe, de a avea un cer privat!
Cerul e acelasi, eu nu am acelasi suflet pentru bucatile de cer de la Garana sau Paris. :)
Ba şi sufletul ESTE acelaşi, doar că trăirile noastre sunt cele care baleiază de la un impas la altul…sau de la bucurie la extaz. Pe care le percepem mereu altfel, în chipuri diferite!
Vladimir, m-ai batut cu semantica. Si sufletul este acelasi, de acord, stiu asta, dar afectiunea, obisnuinta simturilor?
Obişnuinţa simţurilor este ascendentă şi descendentă, iar afecţiunea trebuie mereu hrănită cu gînduri bune, cu fapte bune şi desigur – iubire curată. Se impune să ajungem să fim sinceri cu noi înşine, nefăţarnici, curaţi, departe de duplicitate şi tenebre.
Cînd e aşa – şi cerul îl percepem cu maximă simţire, ca pruncii)
Cum poti sa descrii atata calm, atata masura? Te-as invidia daca as cunoaste acest sentiment, dar imi doresc si eu echilibrul pe care il transmiti prin vorbele tale.
Ganduri bune, fapte bune, iubire curata… Eu sunt oarecum o Mara ( fetita mea) pentru tine. Asa ii repet eu ei, ca este buna, ca e minune, ca iubeste oamenii, animalele si plantele.
Ce ciudat mi se pare.
…aşijderea şi mie mi se pare, uneori. Că eşti o Mara pentru mine) Tu ai spus-o!
Eu am spus-o, da. :) Tot ciudat este.
Dar cît de mult scădem în ochii noștri cînd nu putem fi buni și iertători cu cei de lîngă noi, mai mici și mai mari. Vîrsta nu contează prea mult, cînd simți că este interlocutor. Unul autentic, care știe să asculte, și mai ales să pună întrebări. Și nu doar din acelea inocente…
In general, la 29 de ani cati ani am eu, am constatat ca oamenii nu vor sa accepte intrebari prea multe, iar de acelea deloc inocente nici nu vor sa auda.
Eu stau putin intr-o operatie de scadere, deoarece port in suflet persoane pe care nu neaparat ca nu le pot ierta, dar nu mai pot sa le vorbesc pur si simplu.
Comportamentul si alegerile lor in ceea ce ma priveste m-au transformat intr-un peste, sunt muta ca pestele.
Ooooo, Dunia, numai nu face apologia blazării la această vîrstă! Nu vreau să aud despre asta. Seria de oameni pe care pretinzi că nu-i poţi ierta – trebuie revizuită. Pentru că, poate, printre aceşti oameni sunt şi dintre aceia care şi-au încheiat pur şi simplu ciclul din viaţa ta. Adică, a exprirat termenul de comuniune/comunicare…şi atunci nu mai ai ce ierta. Gata, s-a terminat! Nicăieri nu se afirmă, sau nu nici nu se ştie, dacă oamenii pe care-i întîlnim în viaţă – trebuie să grafiteze o viaţă în jurul nostru. Poate că e de analizat şi din această perspectivă starea de lucruri? Ce spui?
POate că prietenia e un dar de la Dumnezeu, şi nu este cazul să ne amăgim, să tragem de noi, în anumite relaţii? Oamenii vin şi se duc. Rămîne CEL ce ne apără, iubeşte, ocroteşte, dincolo de bine şi de rău)
Spun ca ai dreptate si merita analizat, dar mi-e greu sa accept. Mi-e greu sa accept ca oamenii vin si se duc, desi am renuntat la unele persoane din viata mea pentru ca am simtit punctul din relatia noastra.
Prietenia este cel mai frumos dar de la Dumnezeu, tocmai de aceea ma si amagesc cu unii oameni pe care i-am iubit foarte mult. As fi vrut sa fie din aceia care ma apara, iubesc si ocrotesc.
Poate că nu e cu putinţă chiar totul ce ne dorim? Uneori, mai trebuie să ne şi smerim cu ce avem. Sau chiar să ne resemnăm. Şi resemnarea face parte din metabolismul nostru.
Tot trist este, cate ore de tristete uneori doar din fudulia oamenilor.
Şi fudulia ţine de tonusul omului. Nu neapărat a unuia foarte inteligent, foarte fin şi cu discernămînt. „Darul deosebirii” – spunea părintele Rafail Noica este cel mai greu de dobîndit. Cînd îl ai însă – te poţi trufi. Dar trufia şi fudulia sunt chestiuni diferite, dar tot păcate rămîn…şi ale omului şi ale diavolului, deopotrivă.