Slabe conexiuni neurale, am roșit în fața unui gay

În textul de ieri am menționat de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. Tot ieri l-am răsfoit și l-am cercetat. Am poposit minute întregi, transformate în ore, citind despre anatomia creierului.
Mă fascinează creierul. Studiez creierul din perspectivă anatomică și psihică, sub îndrumarea unui atlas și a unor psihanaliști.
Știați că înaintea vârstei de 25 de ani conexiunile neuronale dintre creierul emoțional și cel rațional nu se dezvoltă pe deplin?
Știați ce reflectă criza unui copil? Sistemul lui limbic a ajuns la un stadiu de dezvoltare prin care este capabil să resimtă, dar nu să și controleze emoții puternice, cum ar fi mânia și frica?
Așa că lăsați copiii să-și exprime furia și nu mai faceți afirmații absurde că aceștia ar fi capabili să manipuleze. Nu au creier pentru așa ceva.
Acest nu au creier să vi-l reprezentați printr-o bucată lipsă, nu o carență de educație.
Acum, ce este sistemul limbic?
Sistemul limbic este cunoscut și sub denumirea de creier emoțional și include niște elemente. Trec peste elemente. Acțiunea mea nu ignoră importanța acestora, dar intenția constă în a trage doar atenția asupra emoțiilor și nu a le aprofunda.
Așadar, există un creier emoțional care produce multe susceptibilități.
La mine, firește că este vorba despre mine, acest creier mă arată lumii în foarte multe situații roșie la chip, o roșeață, un răspuns fizic al unor factori declanșatori dau raportul interlocutorilor mei de fâstâceala mea. Mă irită la culme acest raport, iar acum sunt de-a dreptul șocată: am roșit în fața unei persoane gay.
Ce șanse mai am eu să controlez, unde e capacitatea mea de a răspunde calm și profesional dacă roșesc în fața unui gay?
Mă întorc la Atlas, la studiile psihanaliștilor.
O să mă întorc și cu un răspuns, dacă descopăr unul.
Până atunci o să-mi păstrez în memorie faptul că am roșit în fața unui gay.

Filed under: Trăiri afective ale mele, adulți, aprofundare, cercetare, copii, creier, creier emoțional, gay

Despre dragoste cu Mara

Au trecut zile, au trecut luni, au trecut, iar eu nu am mai scris nimic despre lumea Marei. Mara mea are într-adevăr lumea ei, căci am grijă ca lumea mea să nu bruieze lumea ei, o las, cât îmi permit nervii, cât îmi permite educația, să descopere lumea de una singură. O îndrum când cere ajutorul și mă abțin uneori foarte greu, căci tendința adulților asta este, să spună copiilor ce să vadă, ce să gândească, ce să simtă despre lumea înconjurătoare, să nu fiu adult, ci om în fața ei.
A fi om în fața copiilor este un act de nemăsurat curaj și noblețe, iar eu scapăt cu noblețea, căci am o gură foarte mare și uneori o minte foarte simplă.
Revenind la Mara, la lumea ei, a desenat zilele trecute cu plastilină pe pereți steluțe. Am întrebat-o de ce a făcut asta, știind că nu are permisiunea, iar comportamentul urât se pedepsește.
Mi-a răspuns cu capul înclinat și zâmbind:
Dar am desenat pentru tine, mama, pentru tine.
Iar în altă zi, mergând cu mașina și ascultând muzică la radio, Mara mi-a atras atenția că a auzit dragoste.
– Mama, ai auzit, a spus dragoste.
– Da, mama, da, a spus. Dar ce înseamnă dragoste?
– Păi dragoste înseamnă să iubești mamele.
Am zâmbit potolit, am zâmbit amuzată.
Să țin minte să-i amintesc peste 10 ani ce înseamnă dragostea.

Filed under: Trăiri afective ale mele, adulți, comportament, copii, despre dragoste